Tu ești…..blogul

 prezența ta e în tot blogul/ în postări, oră și dată/ titluri, poze și fundal//

Tu

Dacă mi-ai cere să te compar cu ceva din Univers, aș spune că ești precum o stea.

Da, o stea.

Nu poți străluci la fel pentru toți oamenii. Pentru unii, luminozitatea ta este prea puternică, prea orbitoare. Pentru alții, lumina caldă pe care o emani, reprezintă totul.

Unii, de abia așteaptă să te revadă, iar alții nici nu vor să te cunoască.

Pentru unii, care se plictisesc de tine, tu încetezi a mai străluci, a mai trăi pe cerul lor, pentru că, cine nu te dorește în viața sa, nu merită să te privească nici măcar de departe, de la distanță.

Alții, prin răutatea de care dau dovadă, te transformă , fără să iți ceară aprobarea, în întunericul spațial, te inundă cu personalitatea malefică a lor, dorind să te stingă, să nu mai fii Luceafăr, să te acopere cu zgomotul asurzitor pe care-l fac.

Tu nu exiști întâmplător, tu nu trăiești oricum!

Nu ai apărut în lume, doar așa, pentru că nu au avut părinții tăi ce face sau că, la un moment dat, te-ai plictisit de lumea cunoscută doar de tine și te-ai hotărât să apari aici, în lumea mea, în lumea noastră.

Ai un scop bine gândit, să știi. Cu siguranță, încă îl cauți, te gândești la el și iți pui întrebări de genul: De ce exist? Ce scop am eu pe-acest Pământ?

Cred că am intuit foarte bine care ți-e rolul în Univers.

Menirea ta, în sec. XXI, este de a lumina, de a îmbunătăți prin felul tău de a fi, viața, destinul, soarta celor care au voit a te descoperi.

Este foarte dificil să vrei să cunoști pe cineva, un om minunat, înzestrat cu tot ce i-a oferit Universul mai bun, un om mult prea sensibil în fata frumosului , prea plăcut la prima vedere, prea fericit parcă, prea împăcat cu el însuși. 

De ce este dificil? Fiindcă intervine egoismul, invidia, răul…

Iarăși, mă voi folosi, bineînțeles în scopuri nobile, de una dintre minunile naturii despre care am vorbit adineaori și, voi face din nou, o analogie care are legătură cu stelele.

Cine are curajul de a-și îndrepta, de a-și călăuzi privirea tandră sus, către bolta cerească pentru a le dezvălui ochilor frumusețea și puritatea unei stele, acela va fi în stare să-și înfrunte proprii demoni interiori, demoni ce sapă adânc în suflet, ce anihilează încă din fașă, orice încercare de a privi un om așa cum este el, fără a încercă să-l schimbe, să-l domine, să-l vadă precum o proprietate, să-l folosească în scopuri murdare, nedemne de o ființă umană.

Ei bine, ferice de acela care te iubește, te apreciază la adevărata ta valoare, te stimează, te îndrăgește, te roagă parcă din priviri să rămâi în viața sa, pentru totdeauna, chiar și după ce moartea, în cele din urmă, va pune stăpânire în totalitate, pe noi toți.

Acela, chiar dacă nu e bogat din punct de vedere financiar, material, va fi cel mai împlinit și fericit om. Deoarece te cunoaște pe tine. Te cunoaște, te descoperă cu drag, cu atenție și cu răbdare și nu se mai satură de tine, nicicând.

Rog, implor, toate energiile pozitive din lume, care au făcut tot posibilul și imposibilul, cine știe, pentru a ne cunoaște, să mă țină mult timp în viață, pentru a mă putea bucura de tine, de sufletul tău, de tot ce însemni tu, pentru mine.

Nu știu dacă am mulțumit vreodată, de când exist pe-acest Pământ, Universului, pentru toate lucrurile bune, minunate, speciale, pe care le-am trăit, cu care m-am mulțumit și pe care le păstrez intacte, neatinse, în sufletul meu; pentru toți oamenii aceia unici și frumoși sufletește, de la care am avut ce deprinde, oameni care m-au învățat să rad atunci când nu mai aveam nici un motiv, care mi-au oferit îmbrățișări calde, vorbe atent selectate pentru tratarea durerilor pricinuite de soartă și de unele persoane.

Cunosc ființe extrem de bogate sufletește, care nu fac altceva, decât să aducă bucurii și fericire celor din jurul lor. Le mulțumesc pentru că există.

Și, știu persoane care fac mult rău, îi detestă pe cei care se simt împliniți, se simt bine, în general.

Nimic nu e întâmplător. Nu cunoaștem inutil, în zadar, oameni, oameni adevărați, oameni falși, oameni buni, oameni mai puțin buni. De la fiecare seamăn avem de învățat câte ceva. De noi depinde ce anume. Și, tot de noi depinde pe cine dorim să ne influențeze, să ne înconjoare în viața de zi cu zi. Pentru că, în relațiile pe care obișnuim să le avem cu prietenii, colegii de la școală, serviciu, cu vecinii, rudele, superiorii etc, investim o mulțime de timp, sentimente, emoții. Toate acestea sunt prețioase atât pentru noi, cat și pentru cei cu care intrăm în contact. Nimănui nu-i place să ofere totul pe tava, iar în schimb, să nu primească nimic, sau să primească prea puțin ori emoții negative, fapte ce ne devastează interiorul.

De multe ori dăm vina pe alții pentru că ne simțim trădați, mințiți, înșelați, dar nu ne gândim măcar un minut la faptul că noi, noi înșine i-am ales pe acești oameni să ne facă să ne simțim așa. Din pricina alegerilor pe care suntem obișnuiți să le facem, mai devreme sau mai târziu, vom suporta anumite consecințe care ne vor îmbogăți sau ne vor sărăci sufletul și inima.

De multe ori, am vrut să mă desprind de lumea în care trăiesc, de tot răul pe care îl văd zilnic, sub diferite forme: persoane care alungă un cățel nevinovat, care se detestă din priviri, care înjură, care fac rău de câte ori au ocazia și să plec departeeee, undeva unde să nu cunosc pe nimeni, undeva unde să mă simt nouă, să am impresia că m-am născut nu acum 19 ani, ci acum o zi. Poate într-o casă mică-mică, într-o pădure cu vedere la un lac albastru, limpede, înconjurat de lebede albe.

Dar, am ajuns la concluzia următoare: nu pot trăi fără oameni. Adică, pot, dar nu cred că vreau. De la toți oamenii am ce învața. Lucruri bune, lucruri rele.

Și mă gândesc la tine...

Și mă gândesc la tine,

Mă gândesc la noi

Și nu mă satur.

Și trăiesc prin tine,

cu tine,

în inima ta,

în sufletul tău.

Și te sărut; ieri, azi, mâine…întotdeauna.

Și te mângâi

Ca și când ar fi ultima dată.

Și mai vreau. Te vreau.

Și te privesc; intens, cu pasiune, cu dragoste.

Văd dincolo de ochii tăi atât de sclipitori, atât de misterioși….

Văd iubire, deși nu recunoști.

Și te simt. În ființa mea,

În vene,

Respirație,

În toți porii…

Numai pe tine.

Și te visez;

Cu ochii deschiși sau închiși.

Cu tine lângă mine,

Sau cu tine departe.

Și simt că ne aparținem;

Frumos, în totalitate, amândoi.

De câte ori am auzit ceea ce ne spun oamenii,

Fără să ascultăm cu-adevărat?

De câte ori am privit spre ființa de lângă noi,

Fără s-o vedem?

De câte ori am spus te iubesc,

În grabă, pe fugă, răstit?

De câte ori cântecul drag nouă,

A zburat pe lângă urechile noastre,

Fără să-l simțim, să-l trăim?

De câte ori ni s-a oferit ceea ce voiam,

Și nu ceea ce aveam nevoie?

De câte ori ne-am simțit singuri,

Deși, în jurul nostru, se afla o mulțime de oameni?

De câte ori ne-am sacrificat sufletul,

Fără să primim la schimb, măcar un mulțumesc?

De câte ori ni s-a întâmplat să credem

Mai mult în alții, decât în noi înșine?

De câte ori am primit semne,

Fără să le-ntelegem semnificația?

De câte ori am murit și de câte ori am inviat pentru omul iubit, pentru dreptate, pentru pace, pentru liniște?

De câte ori ne-a fost dat să auzim

Vorbe-amare, vorbe grele,

Deși, poate că, nu am dorit?

De câte ori am simțit nevoia să o luăm de la început, să ne construim o nouă viață,

Însă fără rezultate?

De câte ori ne-a fost dor de cineva,

Atât de tare, atât de mult,

Încât, la trecerea unei flăcări pe lângă noi,

Ne-am fi topit?

De câte ori ne-am resemnat

Când nu ar fi trebuit?

De câte ori i-am alungat din viața noastră

Pe cei mai prețioși oameni,

Primindu-i în loc, pe cei slabi, urați sufletește?

De câte ori am avut curaj

Să ne privim obiectiv, în afară zonei noastre de confort,

Și de câte ori am reușit?

De câte ori ne-am spus nouă înșine

Că vrem să murim,

Știind că, spunând astfel, ne pustiim, distrugem armonia cu propriul eu?

De câte ori am ascultat trilul unei pasări,

Și, de câte ori, ne-am dorit să-l înțelegem?

De câte ori am reflectat la propria moarte,

Și ne-am înspăimântat de puterea unei astfel de cugetări?

Am să-ți declar iubirea mea, gândindu-mă că, fără ea, nu te vei putea salva!