De câte ori am
auzit ceea ce ne spun oamenii,
Fără să ascultăm
cu-adevărat?
De câte ori am
privit spre ființa de lângă noi,
Fără s-o vedem?
De câte ori am
spus te iubesc,
În grabă, pe
fugă, răstit?
De câte ori
cântecul drag nouă,
A zburat pe lângă
urechile noastre,
Fără să-l simțim,
să-l trăim?
De câte ori ni
s-a oferit ceea ce voiam,
Și nu ceea ce
aveam nevoie?
De câte ori ne-am
simțit singuri,
Deși, în jurul
nostru, se afla o mulțime de oameni?
De câte ori ne-am
sacrificat sufletul,
Fără să primim la
schimb, măcar un mulțumesc?
De câte ori ni
s-a întâmplat să credem
Mai mult în
alții, decât în noi înșine?
De câte ori am
primit semne,
Fără să
le-ntelegem semnificația?
De câte ori am
murit și de câte ori am inviat pentru omul iubit, pentru dreptate, pentru pace,
pentru liniște?
De câte ori ne-a
fost dat să auzim
Vorbe-amare,
vorbe grele,
Deși, poate că,
nu am dorit?
De câte ori am
simțit nevoia să o luăm de la început, să ne construim o nouă viață,
Însă fără
rezultate?
De câte ori ne-a
fost dor de cineva,
Atât de tare,
atât de mult,
Încât, la
trecerea unei flăcări pe lângă noi,
Ne-am fi topit?
De câte ori ne-am
resemnat
Când nu ar fi
trebuit?
De câte ori i-am
alungat din viața noastră
Pe cei mai
prețioși oameni,
Primindu-i în
loc, pe cei slabi, urați sufletește?
De câte ori am
avut curaj
Să ne privim
obiectiv, în afară zonei noastre de confort,
Și de câte ori am
reușit?
De câte ori ne-am
spus nouă înșine
Că vrem să murim,
Știind că,
spunând astfel, ne pustiim, distrugem armonia cu propriul eu?
De câte ori am
ascultat trilul unei pasări,
Și, de câte ori,
ne-am dorit să-l înțelegem?
De câte ori am
reflectat la propria moarte,
Și ne-am
înspăimântat de puterea unei astfel de cugetări?
