O
să-ţi spun
O
poveste despre
Două
suflete celeste.
El
s-afla undeva foarte sus,
Aproape
de stele,
Ea
era undeva foarte jos,
Aproape
de oameni.
Lui
nu-i plăceau oamenii,
De
aceea locuia retras, singur.
Ea,
în schimb, adora
Poveştile
spuse de aceştia.
Îi
aprecia. Trăia cu ei. Lângă ei.
El
se considera puternic,
Precum
vântul,
Iar
ea firavă,
Precum
o pasăre.
El
adormea ascultând
Simfonia
Universului,
În
timp ce ea
Citea,
până adormea.
Înainte
ca el să
Părăsească
lumea,
Pământul,
aerul
Şi
înainte s-o părăsească
Pe
ea,
Preferând
exosfera,
Defineau
împreună
Iubirea.
Ea
îl iubea enorm
Şi
i-o arăta,
Însă
el era rebel
Şi
nu-i păsa.
Ea
suferea, tăcea şi o durea.
Sufletul.
Inima. Existenţa. Toate o dureau.
Când
se ţineau de mâna,
El
era mai mult absent,
Şi
ea simţea că prezenţa lui
Era
undeva departe…şi nu lângă ea.
Când
o săruta,
El
avea o privire
Pe
care n-o cunoştea,
Iar
ea îşi închipuia
Că
totul va-nceta.
Au
urmat apoi
Îmbrăţişări,
şoapte;
El
se tot grăbea
Şi
se-ndepărta de ea,
Iar
în urma sa
Nu
mai privea.
Ea
nu-nţelegea,
Dar
îl respecta şi-l aştepta.
De-atunci,
el trăia
Doar
în voia sa.
Ea
îi lipsea,
Iar
asta-l nenorocea.
O
căuta cu ai săi ochi,
De-acolo, de la o
Distanţă
enormă.
Şi
o găsea mereu.
Ea
îl simţea.
Comunicau
telepatic-
Doar
cu sufletele.
Îl
voia lângă ea,
Pentru
a-l mângâia
Şi
săruta.
Trecut-au
multe zile, luni,
Şi
el tot nu apărea.
Ea
se-ntrista
Fiindcă
îl cam uita,
Dar
tot îl aştepta.
