Cred că cel mai oribil şi bolnăvicios loc de pe faţa pământului, este spitalul… Oameni vin. Oameni pleacă. Unii ajung aici pentru simple analize, alţii pentru cazuri mai grave. Toţi au un singur scop : aşteptarea. Aşteptarea rezultatelor, vizitelor, medicamentelor, şi, în cele din urmă, aşteptarea sănătăţii. Oamenii din spitalul unde am fost şi eu, bineînţeles pentru nişte banale analize, stăteau cuminţi pe scaune. Unii cuminţi, unii întrebatori, unii stresaţi, unii grăbiţi. Iar cei mai mulţi, întrebători, deoarece rezultatele analizelor erau pentru ei, o enigmă. Nu ştiau ce  răspunsuri vor primi. Negative sau pozitive ? Cele aşteptate sau cele mai puţin aşteptate? Oricum ar fi, spitalul, acest spaţiu al întâlnirii pentru un singur tel, al aşteptării, al răbdării, al nervilor întinşi la maximum, ne modifică o parte din forul nostru interior. Nu ne lasă indiferenţi. Începem bătălia promisiunilor: promit să am mai multă grijă de mine, promit să nu mai beau, să nu mai fumez, să nu mai consum grasimi, să nu îmi mai obosesc ochii la calculator/tv. Promisiuni, promisiuni, dar suntem siguri că le vom respecta? Avem oare siguranţa că nu e doar o minciună, o inventie, o bazaconie, şi că, de fapt, ajungem să ne promitem toate astea, doar pentru simpla bucurie de a ne simţi bine, de a ne gâdili orgoliul, de a ne transporta în universul viselor? Nu avem certitudinea a nimic. Mereu ne interogăm propria persoană: oare se va întampla aşa? oare va fi bine? oare voi fi în regula? oare voi mai reveni aici, în spital?...

Vreau să împart cu tine totul. Bucuria și tristețea, fericirea și iubirea. Vreau să iți mângâi chipul când este mâhnit. Să te sărut pe ochii-ți vii. Să iți alint buzele cu sărutul meu. Să te îmbrățișez până când te vei plictisi. Să fiu tot ce vrei tu. Soarele. Luna. Umbra. Lumina. Întunericul. Să te am, să fim doar noi. Niciodată să nu iți dau drumul. Să facem dragoste oriunde. Pe plajă. În pădure. În bucătărie. În baie. În garaj. Oriunde. Numai noi să existăm. Numai noi doi să fim….

Vreau să te sorb, să iți simt fiecare respirație în par, să știu că ești în mine și în mine să rămâi, să ne hrănim din priviri și șoapte.

Vreau să îmi dai tot, să mi te dăruiești complet, cu inimă, suflet, rinichi, creier, plămâni. Să nu păstrezi nimic pentru tine. Să fii doar al meu, să ne aparținem total. Să ne contopim. Să fim un tot absolut, frumos, ireal, magic.

Vreau să îmi plângi pe umăr. Să iți curgă fiecare lacrimă pe pieptul meu. Să se prelingă în jos, în jos, tot mai jos…Să tresar. Să plâng și eu odată cu tine. Lacrimile noastre să se unească, să danseze, să cânte, să facă dragoste.

Vreau să alergăm, să fugim de tot și de toți, de toate. Să cântăm, să imităm pasările. Să dansăm în ploaie. Să ne certăm cu fulgerele, cu tunetele.

Vreau totul de la tine. Te vreau așa cum ești. Autentic. Nebun. Sălbatic. Iubitor. Zâmbitor. TU, să fii.

Vreau să îmi fii lumina din zori, răsăritul atât de viu colorat, pământul pe care stau, iarba pe care o ating, aerul pe care îl respir, cerul albastru, norii albi, stelele, luna, soarele.Sa ma inveti sa iubesc atat de pur….pur precum esti tu.Să mă răpești, să îmi furi identitatea, să nu mai știu cine sunt, de unde vin, ce am fost, ce sunt, ce voi fi. Să mă duci departe, în largul mării, să nu mai fie nimeni cu noi, lângă noi.

Să mă învârți în aer, să îmi faci din ochi, să mă săruți peste tot, unde vrei tu. Iți dau voie să faci ce vrei din mine, cu mine. Sunt a ta de-acum încolo.

Să nu pleci, să nu ridici tonul, să nu fii prea trist, fiindcă atunci, mă voi pierde, nu voi mai ști ce să fac pentru a te ajuta, să nu plângi prea mult, mă voi topi, să nu rămâi absent, mă voi speria, să nu mă minți, pentru că voi muri. Să nu te transformi în altceva.

Să nu mă privești prea fermecător. Sunt timidă, știi…și nu voi face fată. Voi leșina. Voi leșina și nu vreau să par ridicolă.

Să nu mă strângi prea tare în brațe, fiindcă mă voi face mică mică, și mă voi evapora, precum acea baltă sărutată de soare.

Să nu mă săruți prea apăsat, deoarece, voi îndrăzni să visez spre Rai, spre Fantastic, spre Dincolo….iar eu nu vreau asta. Eu vreau să trăiesc clipa cu tine.

Să nu faci prea multe glume, fiindcă voi ajunge să le cred.Să nu mă părăsești nicicând !!!! Voi muri!!!! Voi muri!!! Voi muri !!!

Venele mi se vor sparge, sângele va țâșni afară, sufletul va începe să tremure, să producă cutremur, tsunami, inima să zbiere atât de tare, încât pământul să se crape, ochii să îmi iasă din orbită, și să vină după tine, să te caute, să te privească, să te înnebunească, buzele să pronunțe incontinuu numele tău, numele tău sfânt, cerul să se desprindă în mii de bucăți, tunetele să devină asurzitoare, mările și oceanele să facă ravagii, să te urmărească, să vină după tine, să nu te mai lase să trăiești, să te anuleze…….Să fie oare un blestem din partea naturii?

Totul să iasă din parametrii normali, eu să nu mai fiu, tu să te pierzi în neant. Totul să se piardă. O, nuuuuu. Nu vreau să mai spun asta. Iartă-mă ! Nu știu ce-mi veni….

Mă vei întreba de ce nu vreau să mă arat ţie aşa cum sunt, naturală, unică, sensibilă. Problema nu este că nu vreau să mă dezvălui, precum marea, fără nici o cortină, fără nici o pânză. Problema este că nu pot să o fac.

Te vei întreba de ce.

Îţi voi răspunde. Sincer. Fără ocolişuri. Fără nici o mască.

În trecut, am fost înjunghiată, înjunghiată cu cea mai dureroasă armă pe care o poate folosi o fiinţă umană (adică, indiferenţa, ura, nepăsarea), nu un OM, fiindcă, pentru a te numi OM, pentru a fi OM, se cere să treci de anumite etape, cum ar fi : maturizarea, învăţarea obiceiurilor oamenilor, respectul faţă de sine şi respectul pentru cei din jur.

Arma care a fost aruncată fără milă spre mine, arma care mi-a perforat sternul, arma pe care, deşi am văzut-o că se îndreaptă către mine, cu o viteză WARP, nu am putut sau poate că nu am dorit să o opresc, mi-a VIOLAT nu pielea, nu corpul, nu viaţa, ci SUFLETUL.

A intrat precum o sabie în insula mea secretă, protejată cu mii şi mii de coduri, de lacăte, a intrat pe plaja unde nu mă vedea nimeni aşa cum sunt.

Mi-a invadat universul pe care l-am construit în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, zeci de ani. Un univers clădit din nevoia de a evada, de a fugi,  dar nu ca o laşă, din realitatea atât de des infectată de mizeriile şi de microbii produşi de oameni, de aceşti oameni care îţi sug şi ultima rază de lumină, rază care m-ar putea ajuta să traiesc împreuna cu ceilalţi, fără să fiu mâncată, roasă ca pe un os, de răutatea lor.

Nici măcar nu am fost întrebată dacă îmi doresc să fiu măcelarită de cruzime, indiferenţă, nepăsare, răutate duse până la extreme.

Şi toate acestea, din simplul fapt că nu am îmbracat nici un fel de armură, folie, nimic-nimic. M-am arătat, m-am dezvăluit exteriorului, exact aşa cum o face bebeluşul care iese din mama care l-a purtat timp de 9 luni în pântece, adică gol. Mi-am destăinuit sensibilitatea, frumuseţea interioară, bunătatea, iubirea pentru tot, pentru toţi, pentru toate. Am fost precum o fereastră pe care sunt scrise cu marker-ul, însuşiri ale omului.

O fereastră clară, curată, nepătată, fără nici un strop de ploaie. Fără perdea.

Sau, dacă vrei, precum un tablou rar, pictat în milioane de culori.

Acum, însă nici vorbă să mai pot fi aşa. Fereastra e murdară, are trase perdelele, tabloului i s-au scurs culorile pictate într-un timp atât de lung….vai şi amar de munca pe care-am depus-o.

Nu mă mai pot revela aşa, cu una cu două.

Nu îmi mai permit luxul de a-mi dezveli sentimentele, emoţiile, de teamă ca sufletul să nu-mi fie violat din nou.

Îmi simt interiorul, făcut ţăndări. Mi-l simt precum un copac ars, vandalizat de nebunia oamenilor, ucis în mii de feluri.

Cum se simte sufletul meu acum, în prezent?

Se simte ca între sala de terapie intensivă şi morga.

Ruinat. Distrus la maximum. Tâlhărit.Violat. Ars. Cotropit cu sălbăticie, cu o nemaiîntâlnită perversitate.

Plânge, şi, cel mai trist este că, îl aud, îl simt, şi nu pot face absolut nimic, pentru a-l opri.

Chiar şi cand dorm îl aud. Iar atunci mă trezesc pentru a-l alina, pentru a-l mângâia.

Nu se opreşte din suspin, din plâns, din urlete.

Se vrea reparat, lipit la loc, refăcut, sau, de ce nu, născut din nou, pentru a doua oară.

Acum ceva timp, mi-a relatat că, mai bine ar fi fost să nu existe. Să nu sufere, să nu traiască mai mult mort, decât viu.

Ce aş fi putut eu atunci să îi răspund?

Nimic. Ai Ghicit. Tu ce i-ai fi răspuns???

Nimic, nici o vorbă nu l-ar fi putut atinge, mângâia, calma, îndulci. Cum poţi îndulci o felie de pâine mucegăită, cu muşte şi viermi pe ea?

Nu poţi. Nu vei putea niciodată.