Ochii-ți zâmbesc,
Buzele-ți vorbesc,
Iar eu te iubesc!

Pământul pe care merg astăzi

Nu-mi mai oferă echilibru.

Soarele care înainte mă alinta

Cu ale sale raze calde,

Acum se preface că nu mă vede.

Norii pe care îi priveam

De-aici, de jos, de pe pământ,

Nu-și mai fac simțită prezența.

Ploaia, singura operă vie

Care-mi încânta urechile

Cu ale ei ritmuri de vioară,

Uneori speriată, alteori zglobie,

Acum a încetat.

Nu o mai aud.

Nu o mai privesc.

Nu o mai simt.

Nu o mai respir.

Acum este doar o operă moartă.

O operă ce a încetat prea devreme,

Prea brusc, prea dintr-o dată.

Vântul după care tânjeam

În lunile toride de vară,

Vântul care mă cuprindea

Cu ale sale aripi,

Acum s-a stins,

Iar din el s-a născut

O liniște funebră.

Valurile mării pe care adoram să plutesc,

Și care, îmi erau, precum

Mâinile unei mame

Ce își leagănă pruncul agitat,

S-au transformat

Într-o mare liniștită,

Într-o mare infinită

De dor, durere, dorințe.

Răsăritul, cel care era precum o transă pentru mine,

Acel răsărit roz, gălbui, portocaliu,

Pentru care renunțam la orice, oricine,

El, ce-a de-a opta minune a lumii,

Un element magic al naturii,

Atât de viu colorat, atât de măreț, atât de melancolic

În lunile de iarnă,

Acum, în prezent,

Pământul mi l-a înghițit,

Iar timpul mi l-a descompus.

Eu…tu…

Am devenit doi străini.

Doi necunoscuți care nici măcar

Nu se mai salută.

Doi indivizi care se privesc

Doar pentru a-și manifesta aversiunea

Ce le-ntunecă privirile.

Două ființe care nu-și mai vorbesc.

Două ființe mult prea indiferente

Cu privire la viețile lor.

Vieți care promiteau a fi frumoase,

Vieți care ar fi trebuit

Să devină una singură,

Vieți din care eu, tu

Am fi făcut parte,

Am fi fost unul lângă altul,

Suflet lângă suflet,

Inimă lângă inimă,

Îmbrățișați, uitându-ne unul la celălalt,

Zâmbindu-ne ca și când,

Am fi știut ce gândește fiecare,

Pentru totdeauna, pentru eternitate, pentru infinitate.

Eu…tu….

Din solid, am devenit gaz.

Din puternici, am devenit slabi.

Din curajoși, am devenit lași.

Din oameni, am devenit un nimic.

Din tine am făcut ce-am vrut,

Din mine ai făcut ce-ai dorit.

Tu, care mă priveai atât de intens,

Încât mă puteam pierde în ochii tăi…..

Tu, care mă îmbrățișai

Până când soarele se ascundea

De cealaltă parte a Universului…..

Tu, care mă sărutai

Ore-ntregi fără să respiri….

Tu, care mă făceai

Să-mi pierd calmul atunci când întârziai la întâlnire….

Tu, care imi spuneai că vom fi impreună orice s-ar intampla….

Tu, unde ești tu?

Tu, cel care mă mângâiai

Și-mi spuneai șoptit la ureche, te iubesc, te iubesc, te iubesc…..

Tu, cel care nu mă lăsai

Să mă dau bătută niciodată…..

Tu, unde ești tu?

Tu, cel care nu m-ai învățat

Ce înseamnă singurătatea, neliniștea, supărarea,

Ci, mi-ai arătat calea spre iubire, vise, siguranță….

Tu, care mă înveleai

Cu mirosul tău de vară…

Tu, cel care îmi așezai în păr

Zeci de flori multicolore,

Și te minunai cât pot fi de frumoasă….

Tu, unde ești tu?

Unde-ai plecat atât de grăbit?

Unde te-ascunzi?

De ce m-ai uitat în această singurătate atât de rece, de întunecată?

Se spune că persoanele cu mâinile reci au inima caldă. Se pare că tu aveai atât mâinile, cat și inima un sloi de gheață, iar mie mi-a luat prea mult timp pentru a realiza acest lucru.

Te iubesc-ul tău era doar de formă, de umplutură. Niciodată nu mi-ai arătat că mă iubești. Nu ai dovedit nicicând că ai ține câtuși de puțin la mine.

Atingerea ta era glacială; mecanică, parcă.

Privirea ta nu avea pic de emoție, iar ochii tăi nu exprimau decât o oboseală, o oboseală de a trăi.

Atunci când te îndreptai spre mine, mai mult parcă te îndepărtai.

Cuvintele frumoase pe care mi le spuneai, nu au reușit să-mi pătrundă în…inimă. Nu le-am simțit emoția, intensitatea, frumusețea.

Te îndoiai de dragostea pe care ți-o purtam, de dragostea pe care nu mă mai saturam să ți-o arăt, să ți-o ofer.

Nu credeai nimic tu.

Ai jucat dur; întotdeauna aveai pregătită câte o replică, mai mult sau mai puțin reală, plauzibilă.

Credeai că noi doi suntem precum două piese pe o tabla de șah. Două piese cu roluri diferite și forme diverse.

Stau și mă întreb….Ce piesă erai?

Cumva Regele?

Să nu te simți singur niciodată, pentru că eu voi fi alături de tine în orice clipă, fizic sau spiritual.

Să nu te dai bătut când ți-e greu, deoarece eu iți voi fi sprijinul de care o să ai cea mai mare nevoie.

Să nu permiți frigului să pună stăpânire pe tine în iernile reci și geroase, fiindcă eu te voi încălzi cu trupul meu.

Să nu fii supărat, trist, posomorât, deoarece, într-o secundă iți voi zâmbi atât de gingaș, încât nici dacă ai dori să rămâi, supărat, trist sau posomorât, nu ai reuși.

Să nu plângi, fiindcă m-aș îneca în ale tale lacrimi, și, după aceea, nu aș mai putea să iți sărut obrazul invadat de roua ochilor tăi minunați.

Iți promit să te iubesc necondiționat.                  

Iți promit să am grijă de tine în toate momentele vieții.

Iți promit că pe mine mă vei vedea când iți va fi  greu dar și când iți va fi bine.

Iți promit îmbrățișări calde, săruturi pasionale și dulci, mângâieri infinite și liniște sufletească.

Iți promit că te voi face să plângi numai de bucurie, de fericire.

Iți promit să-ți dăruiesc pentru totdeauna nu Luna, nu Soarele, nu Stelele, ci inima mea, sufletul meu.

Iți promit fapte, nu vorbe goale.

Iți promit priviri de dor, de bucurie, de mulțumire, dar niciodată priviri de ură, de mânie, de supărare.

Iți promit timpul meu, nu timpul din lume.

Iți promit echilibrul, nu zbuciumul, nu haosul.

Iți promit siguranța, nu primejdia.

Iți promit singurătatea în doi, dar niciodată nu voi permite să rămâi de unul singur.

Iți promit strigăte de iubire, de plăcere, de bucurie, dar niciodată strigăte de supărare.

Iți promit motive de fericire supremă, nu motive de neputință.

Iți promit toată ființa mea.

Iți promit toată viața mea de-acum încolo, tot ce am eu mai bun în mine.

Iți promit că vom fi doi nebuni îndrăgostiți până peste cap, doi oameni cu un suflet, doi oameni cu o singură inima, doi oameni cu o singură identitate, doi oameni care, împreună, au devenit un singur om, o sigură mare iubire, un Univers magic.

Când ai plecat
Cerul s-a înfuriat
Ploaia nu a încetat
Totul s-a schimbat

Când ai plecat
Pasările m-au îmbrățișat
Și cu jale mi-au cântat

Când ai plecat
Luna s-a întunecat
Iar pământul s-a cutremurat

Când ai plecat
Vântul m-a mângâiat
Fluturi m-au sărutat
Iar eu am inviat

Când ai plecat
Nu ți-a păsat
Când ai plecat
În urmă nu te-ai mai uitat