La
urma urmei, suntem ai nimănui. Până în ultima stație, numită
MOARTEA, vom fi împreună cu unul, doi sau mai mulți oameni. Ne vom
lua la revedere de la ei, fiindcă drumul nostru spre cele neștiute,
nebănuite, spre o altă viață, cum spun unii
oameni, îl vom parcurge în deplină singurătate.
O,
dar ce prostii spun !
Vom
avea un prieten. Probabil cel mai bun. Unul pe care, deși
l-am rănit de-a lungul vieții, noi sau alții,
unul de prețuit precum viață
însăși, unul care a plâns odată cu noi și
a fost izbit la pământ de sute de făpturi, în milioane de feluri.
Este….sufletul.
Este cel pe care îl certăm adesea deoarece este prea naiv, prea bun cu cei ce
nu îi merită bunătatea. Este cel ce ne poate fi ușor de luat și
greu de înapoiat. Este o pană albă, fragilă, delicată și….deseori
furată de furtuni nepăsătoare. Este o pană, pentru că pasarea suntem noi.
Sufletul
pană se deosebește de celelalte, prin frumusețe,
formă și rol.
