Luna. O doamnă atât de cochetă. În fiecare seară probează diferite forme, încearcă lumini de intensități variate și se-mbracă uneori în multe culori, după cum vrea ea. Întotdeauna, indiferent de alegerea făcută, va rămâne o grațioasă făptură cerească.

Soarele. Un adevărat domn al Universului. Cald, parcă prea fierbinte în unele dăți....Cu forme, cu raze de diferite lungimi și pete de culoare infinite. Uneori speriat, se ascunde după nori, alteori obosit, se pitește într-un colt de galaxie și nu mai iese de-acolo, cu zilele.

Norii. Mici și mari stropi de-un alb angelic. Grăsuni sau slăbuți, gri ori negri, calmi sau nervoși, rapizi ori domoli, plângăcioși sau veseli, rămân un spectacol neprețuit al naturii.

Stelele. Preferatele mele. Îndrăgite de poeți. Iubite de-ndragostiti. 

Sclipitoare, minione, învelesc toată suprafața cerului, creând o priveliște de vis. E imposibil să nu rămâi fără grai atunci când le admiri. Eu, de fiecare dată când privesc sus, spre ele, amuțesc. Parcă aș fi captivă într-o vrajă. În vraja lor.

Ne despart foarte multe.

Ne despart cuvinte,oameni,

emoții, sentimente,

priviri, gânduri,

vieți, țări, orașe,

nori, roluri, măști,

vremuri, anotimpuri.

Ne separă mările, oceanele, munții.

Ne separă unul de altul,

atâtea secrete nespune încă,

atâtea versuri, cântece,

poeme și balade,

singurătăți și doruri fierbinți.

Ne despart voințele-amândouă!

Ne desparte totul și nimic!

Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult.

Iubirea e singura

Care ne mai poate apropia.

Ploaia nu face zgomot,

Ploaia cântă precum

Cea mai desăvârșită cântăreață

Pe marile scene ale lumii.

Ploaia nu ne udă,

Ploaia ne mângâie

Și ne-alină durerile.

Ploaia nu înseamnă vreme mohorâtă,

Ploaia este un miracol,

Un miracol al existenței,

Un dar pentru noi, oamenii.

Ploaia nu reprezintă mizerie,

Ploaia semnifică frumosul,

Hrana, viața, purificarea….

Ploaia dansează pe cele mai

Senine și colorate tonuri

Ale cerului.

Ai un zâmbet atât de frumos,

Și-aș vrea să știu

Ce-ascunzi în spatele lui.

Lasă-ți gândurile să evadeze

Pentru o vreme!

Lasă-le libere!

Aș vrea să știi

Că nu te poți ascunde,

Că nu poți sta singur,

Deși te simți poate neinvitat

În această lume.

Vino-napoi, vino-napoi!

Sunt și voi rămâne aici!

Ai încredere în mine!

Dezvăluie-te, arată-te!

Nu ești singur,

Și nici nu vei fi!

Voi rămâne cu tine

Până când voi îmbătrâni,

Până când lumea se va sfârși!

Ți-au crescut în barbă
flori,
Iar din ochi iți curge
ploaia.
Răsar frumos din al tău piept
albastre aripi,
Iar de pe-ale tale buze mov
iubirea se prelinge.

Stinge lumina aceea,

Atât de enervantă

Ce nu mai încape

De-atâta întuneric!

Analiza interioară

O fac doar eu și cu mine.

Afară cu lumina

De-aici, din gradina

Forului meu interior!

Doar eu și cu mine

Avem acces acolo,

Pe câmpul albastru,

Roșu și verde.

Pe câmpul îndoliat

De pierderea atâtor

Flori albastre,

Roșii și verzi!

Udă copacul acela,

Ce se-apleacă cu atâta

Măiestrie și supunere

În fata cerului,

A soarelui și-a lumii!

Mi-ai fi putut fi

Fericirea,

Însă mi-ai devenit

Nenorocirea.

Mi-ai fi putut spune

Te iubesc,

Însă tot ce-ai șoptit

A fost: eu plec, plec……și dus-ai fost!

Mi-ai fi putut fi

Cerul,

Însă mi-ai devenit

Infernul.

Mi-ai fi putut fi

Echilibrul,

Însă mi-ai devenit

Haosul, dezechilibrul și neliniștea.

M-ai fi putut săruta

La infinit,

Însă m-ai sărutat

Prea puțin, prea apăsat și prea dureros.

M-ai fi putut îmbrățișa

În realitate,

Însă ai făcut-o

În vise, în somn

Și-n lumea ta.

Mi-ai fi putut penetra inima,

Rămânând acolo, în ea,

Pe veci,

Însă nu, tu ai uitat de ea.

Ai fi putut locui

În cele mai ascunse unghere

Ale ființei mele,

Însă nu, tu ai  preferat

Lumea de-afară

Cu tot ce-nseamna ea.

M-ai fi putut privi

In orice mod:

Lacom, îndrăgostit, furios.

Însă, privirea ta

A fost de suprafață,

Niciodată de adâncime.

Ai fi putut planta în mine

Iubirea ta, lumea ta, sufletul tău!

Ne-a cuprins ceața

Pe-amândoi.

O ceață oarbă și–apasatoare.

E frig, e întuneric

E pustiu.

Nimeni în jur,

Doar noi doi.

Doi fluturi ce privesc

Spre veșnicia născută din tăcere,

Spre o beznă totală,

Spre sufletele lor.

Aproape unul de altul,

Tu lângă mine,

Eu lângă noi.

Tu aici și acum,

Iar eu acolo și-atunci.

În frig, în întuneric,

În pustiu,

Ne încălzim cu iubirea ce-o avem,

Tu pentru mine,

Iar eu pentru tine.

Te tai la mână. Începe să iți curgă sânge, te speli unde te-ai tăiat, te ștergi bine, iar apoi ungi tăietura cu o cremă.

Peste 3-4 zile tăietura își pierde din roșeață, iar coaja iese la suprafață din ce în ce mai repede, pentru a vindeca leziunea. Datorită cremei, rana se vindecă treptat. Ce-i drept, poti rămâne si cu o mică cicatrice...

Te rănește un străin sau cineva drag ție. De pildă, îți trădează încrederea, așteptările și sentimentele cele mai de preț pe care le-ai investit și plantat în relația voastră.

Simți că sufletul ți-a fost afectat și îi percepi plânsul ca și cum chiar tu a-i plânge. Plânge, suspină și nu știi ce să mai faci pentru a-l vindeca.

Pentru că nu există creme speciale în tratarea sufletului de durere, de rănile ce i le provoacă cei ce merg, se plimbă, aleargă sau dansează în viața noastră, pentru că nici o alifie nu poate pătrunde până la el, ar fi bine să lăsăm timpul, muzica și dragostea să ni-l curețe, să ni-l trateze și, în cele din urmă, să ni-l vindece.

Da. Timpul vindecă orice și pe oricine.

Muzica face ca sufletul să plutească, să renască si să trăiască o dată cu noi, cei ce-i aparținem.

Adevărata cremă este dragostea. Cu ajutorul ei putem îngriji si însănătoși tot răul din noi, putem alunga toate furtunile ce s-au abătut asupra universului nostru interior, putem încetini toate rafalele de vânt ce ne-au aruncat peste bord, lăsându-ne să ne scufundăm către un adânc infinit de ceață, durere și amărăciune.

Dragostea poate vindeca cele mai adânci răni, dar nu poate sterge absolut nici o cicatrice.

Am iubit atât de intens, atât de nobil și frumos, încât, am simțit că nu îmi mai aparțin. Sufletu-mi era independent de corp. În schimb, dependent de iubire.

Am iubit uitând să respir, să clipesc, să vorbesc.

Am dăruit iubire fără să aștept ceva la schimb, fiindcă atunci când ai un astfel de sentiment pentru o ființă, nu aștepți neapărat să obții ceva de la ea.

Am iubit cu tot Universul meu de emoții, sentimente și trăiri.

Am vibrat o dată cu al meu suflet, cu a mea inimă, în clipa în care am simțit cum celălalt îmi transmite un dram din infinita sa iubire!

A iubi și a fi iubit, este cel mai real, minunat și profund sentiment pe-acest Pământ!

Am învățat, poate prea târziu, poate cu prea multă durere și tristețe în suflet, poate vărsând mult prea multe lacrimi amare, că, acel om care te iubește cu adevărat până uită chiar și de propria persoană, acel om care nu își poate imagina viitorul fără tine, în a sa viață, nu te va uita, nu te va răni, nu te va face să lăcrimezi de supărare nici-o-da-ta! Din nefericire, nu întotdeauna poveștile de dragoste, au un final dacă nu fericit, măcar frumos...

Ce mi-ar fi cerul, fără tine, singura stea ce răspândește lumină?

Ce mi-ar fi oceanul inimii, fără tine, gingaș delfin?

Ce mi-ar fi sufletul, fără tine, cântec divin?

Ce mi-ar fi ochii, fără tine, culoare caldă?

Ce mi-ar fi buzele, fără tine, sărut consolator?

Ce mi-ar fi viața, fără tine, veșnic și-ndrăgostit amor?

Ce-ar însemna ființa mea, fără graiul tău, alunecând ușor către spiritul meu adânc?

Ce mi-ar fi dragostea, fără tine, iubirea mea?

Ce mi-ar fi Universul, fără tine, unică planetă?

Ce mi-ar fi iarna, fără tine, soare al meu?

Ce mi-ar fi trupul, fără tine, vesmânt sfânt?

Ce mi-ar fi supărarea, fără tine, bucurie inocentă?

Ce-aș fi eu, fără tine, galaxie infinită de frumusețe sufletească?

Suflet de inchiriat

Îţi închiriez sufletul

Fără să îţi cer vreun ban.

Ţi-l dau în folosinţă

Cu câteva condiţii:

Să îl întreţii bine,

Să ştergi praful

Ce s-a instalat

În ale sale încăperi,

Să speli bine urmele paşilor

Grăbiţi şi murdari,

Nepăsători şi reci,

Care l-au cotropit

De-a lungul vremii,

Să dai la o parte perdelele

Ce nu lasă razele de soare

Să îl încălzească,

Să îl bucure,

Să aşezi la fiecare fereastră

Câte un buchet de flori proaspete

Şi să fii atent

Să le schimbi apa.

Să nu uiţi

Să dai cu var

Să înlocuieşti cenuşiul, cu albastrul cerului.

Aruncă la coş tot ce este degradat,

Tot ce s-a învechit

Şi tot ce-a pierit.

Pune-n ordine

Fiecare emoţie, sentiment, trăire

Şi să te-ngrijeşti

Să nu le rătăceşti.

Închide, te rog,

Geamul acela obraznic

Prin care intră frigul

Şi face ca uşile

Să se trântească

De pereţii spintecaţi.

Să laşi camerele

Care au uşile deschise,

Neatinse, uitate,

Iar pe cele ferecate

Lasă-le aşa, intacte!

Nu uita să îi citeşti ceva,

Ceva poezii de dragoste, de dor şi de speranţă,

Fiindcă îl fac să se simtă

În siguranţă şi luat în seamă.

Îngrijeşte-l cum poţi tu mai bine,

Mai atent şi mai sănătos!

Nu îl fă să plângă iarăşi,

Chircindu-se în propria-i durere,

Precum o rândunică rănită

Încercând a-şi salva puiul.

Iar când vei dori

Să pleci din el,

Din al meu suflet,

E de-ajuns să-mi trimiţi

Doar un singur gând

Care va pluti înspre fereastra

Ce va rămâne

Larg deschisă,

Si mereu crăpată!