De câte ori am auzit ceea ce ne spun oamenii,

Fără să ascultăm cu-adevărat?

De câte ori am privit spre ființa de lângă noi,

Fără s-o vedem?

De câte ori am spus te iubesc,

În grabă, pe fugă, răstit?

De câte ori cântecul drag nouă,

A zburat pe lângă urechile noastre,

Fără să-l simțim, să-l trăim?

De câte ori ni s-a oferit ceea ce voiam,

Și nu ceea ce aveam nevoie?

De câte ori ne-am simțit singuri,

Deși, în jurul nostru, se afla o mulțime de oameni?

De câte ori ne-am sacrificat sufletul,

Fără să primim la schimb, măcar un mulțumesc?

De câte ori ni s-a întâmplat să credem

Mai mult în alții, decât în noi înșine?

De câte ori am primit semne,

Fără să le-ntelegem semnificația?

De câte ori am murit și de câte ori am inviat pentru omul iubit, pentru dreptate, pentru pace, pentru liniște?

De câte ori ne-a fost dat să auzim

Vorbe-amare, vorbe grele,

Deși, poate că, nu am dorit?

De câte ori am simțit nevoia să o luăm de la început, să ne construim o nouă viață,

Însă fără rezultate?

De câte ori ne-a fost dor de cineva,

Atât de tare, atât de mult,

Încât, la trecerea unei flăcări pe lângă noi,

Ne-am fi topit?

De câte ori ne-am resemnat

Când nu ar fi trebuit?

De câte ori i-am alungat din viața noastră

Pe cei mai prețioși oameni,

Primindu-i în loc, pe cei slabi, urați sufletește?

De câte ori am avut curaj

Să ne privim obiectiv, în afară zonei noastre de confort,

Și de câte ori am reușit?

De câte ori ne-am spus nouă înșine

Că vrem să murim,

Știind că, spunând astfel, ne pustiim, distrugem armonia cu propriul eu?

De câte ori am ascultat trilul unei pasări,

Și, de câte ori, ne-am dorit să-l înțelegem?

De câte ori am reflectat la propria moarte,

Și ne-am înspăimântat de puterea unei astfel de cugetări?

Am să-ți declar iubirea mea, gândindu-mă că, fără ea, nu te vei putea salva!

Luna. O doamnă atât de cochetă. În fiecare seară probează diferite forme, încearcă lumini de intensități variate și se-mbracă uneori în multe culori, după cum vrea ea. Întotdeauna, indiferent de alegerea făcută, va rămâne o grațioasă făptură cerească.

Soarele. Un adevărat domn al Universului. Cald, parcă prea fierbinte în unele dăți....Cu forme, cu raze de diferite lungimi și pete de culoare infinite. Uneori speriat, se ascunde după nori, alteori obosit, se pitește într-un colt de galaxie și nu mai iese de-acolo, cu zilele.

Norii. Mici și mari stropi de-un alb angelic. Grăsuni sau slăbuți, gri ori negri, calmi sau nervoși, rapizi ori domoli, plângăcioși sau veseli, rămân un spectacol neprețuit al naturii.

Stelele. Preferatele mele. Îndrăgite de poeți. Iubite de-ndragostiti. 

Sclipitoare, minione, învelesc toată suprafața cerului, creând o priveliște de vis. E imposibil să nu rămâi fără grai atunci când le admiri. Eu, de fiecare dată când privesc sus, spre ele, amuțesc. Parcă aș fi captivă într-o vrajă. În vraja lor.

Ne despart foarte multe.

Ne despart cuvinte,oameni,

emoții, sentimente,

priviri, gânduri,

vieți, țări, orașe,

nori, roluri, măști,

vremuri, anotimpuri.

Ne separă mările, oceanele, munții.

Ne separă unul de altul,

atâtea secrete nespune încă,

atâtea versuri, cântece,

poeme și balade,

singurătăți și doruri fierbinți.

Ne despart voințele-amândouă!

Ne desparte totul și nimic!

Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult.

Iubirea e singura

Care ne mai poate apropia.

Ploaia nu face zgomot,

Ploaia cântă precum

Cea mai desăvârșită cântăreață

Pe marile scene ale lumii.

Ploaia nu ne udă,

Ploaia ne mângâie

Și ne-alină durerile.

Ploaia nu înseamnă vreme mohorâtă,

Ploaia este un miracol,

Un miracol al existenței,

Un dar pentru noi, oamenii.

Ploaia nu reprezintă mizerie,

Ploaia semnifică frumosul,

Hrana, viața, purificarea….

Ploaia dansează pe cele mai

Senine și colorate tonuri

Ale cerului.

Ai un zâmbet atât de frumos,

Și-aș vrea să știu

Ce-ascunzi în spatele lui.

Lasă-ți gândurile să evadeze

Pentru o vreme!

Lasă-le libere!

Aș vrea să știi

Că nu te poți ascunde,

Că nu poți sta singur,

Deși te simți poate neinvitat

În această lume.

Vino-napoi, vino-napoi!

Sunt și voi rămâne aici!

Ai încredere în mine!

Dezvăluie-te, arată-te!

Nu ești singur,

Și nici nu vei fi!

Voi rămâne cu tine

Până când voi îmbătrâni,

Până când lumea se va sfârși!

Ți-au crescut în barbă
flori,
Iar din ochi iți curge
ploaia.
Răsar frumos din al tău piept
albastre aripi,
Iar de pe-ale tale buze mov
iubirea se prelinge.

Stinge lumina aceea,

Atât de enervantă

Ce nu mai încape

De-atâta întuneric!

Analiza interioară

O fac doar eu și cu mine.

Afară cu lumina

De-aici, din gradina

Forului meu interior!

Doar eu și cu mine

Avem acces acolo,

Pe câmpul albastru,

Roșu și verde.

Pe câmpul îndoliat

De pierderea atâtor

Flori albastre,

Roșii și verzi!

Udă copacul acela,

Ce se-apleacă cu atâta

Măiestrie și supunere

În fata cerului,

A soarelui și-a lumii!

Mi-ai fi putut fi

Fericirea,

Însă mi-ai devenit

Nenorocirea.

Mi-ai fi putut spune

Te iubesc,

Însă tot ce-ai șoptit

A fost: eu plec, plec……și dus-ai fost!

Mi-ai fi putut fi

Cerul,

Însă mi-ai devenit

Infernul.

Mi-ai fi putut fi

Echilibrul,

Însă mi-ai devenit

Haosul, dezechilibrul și neliniștea.

M-ai fi putut săruta

La infinit,

Însă m-ai sărutat

Prea puțin, prea apăsat și prea dureros.

M-ai fi putut îmbrățișa

În realitate,

Însă ai făcut-o

În vise, în somn

Și-n lumea ta.

Mi-ai fi putut penetra inima,

Rămânând acolo, în ea,

Pe veci,

Însă nu, tu ai uitat de ea.

Ai fi putut locui

În cele mai ascunse unghere

Ale ființei mele,

Însă nu, tu ai  preferat

Lumea de-afară

Cu tot ce-nseamna ea.

M-ai fi putut privi

In orice mod:

Lacom, îndrăgostit, furios.

Însă, privirea ta

A fost de suprafață,

Niciodată de adâncime.

Ai fi putut planta în mine

Iubirea ta, lumea ta, sufletul tău!

Ne-a cuprins ceața

Pe-amândoi.

O ceață oarbă și–apasatoare.

E frig, e întuneric

E pustiu.

Nimeni în jur,

Doar noi doi.

Doi fluturi ce privesc

Spre veșnicia născută din tăcere,

Spre o beznă totală,

Spre sufletele lor.

Aproape unul de altul,

Tu lângă mine,

Eu lângă noi.

Tu aici și acum,

Iar eu acolo și-atunci.

În frig, în întuneric,

În pustiu,

Ne încălzim cu iubirea ce-o avem,

Tu pentru mine,

Iar eu pentru tine.

Te tai la mână. Începe să iți curgă sânge, te speli unde te-ai tăiat, te ștergi bine, iar apoi ungi tăietura cu o cremă.

Peste 3-4 zile tăietura își pierde din roșeață, iar coaja iese la suprafață din ce în ce mai repede, pentru a vindeca leziunea. Datorită cremei, rana se vindecă treptat. Ce-i drept, poti rămâne si cu o mică cicatrice...

Te rănește un străin sau cineva drag ție. De pildă, îți trădează încrederea, așteptările și sentimentele cele mai de preț pe care le-ai investit și plantat în relația voastră.

Simți că sufletul ți-a fost afectat și îi percepi plânsul ca și cum chiar tu a-i plânge. Plânge, suspină și nu știi ce să mai faci pentru a-l vindeca.

Pentru că nu există creme speciale în tratarea sufletului de durere, de rănile ce i le provoacă cei ce merg, se plimbă, aleargă sau dansează în viața noastră, pentru că nici o alifie nu poate pătrunde până la el, ar fi bine să lăsăm timpul, muzica și dragostea să ni-l curețe, să ni-l trateze și, în cele din urmă, să ni-l vindece.

Da. Timpul vindecă orice și pe oricine.

Muzica face ca sufletul să plutească, să renască si să trăiască o dată cu noi, cei ce-i aparținem.

Adevărata cremă este dragostea. Cu ajutorul ei putem îngriji si însănătoși tot răul din noi, putem alunga toate furtunile ce s-au abătut asupra universului nostru interior, putem încetini toate rafalele de vânt ce ne-au aruncat peste bord, lăsându-ne să ne scufundăm către un adânc infinit de ceață, durere și amărăciune.

Dragostea poate vindeca cele mai adânci răni, dar nu poate sterge absolut nici o cicatrice.

Am iubit atât de intens, atât de nobil și frumos, încât, am simțit că nu îmi mai aparțin. Sufletu-mi era independent de corp. În schimb, dependent de iubire.

Am iubit uitând să respir, să clipesc, să vorbesc.

Am dăruit iubire fără să aștept ceva la schimb, fiindcă atunci când ai un astfel de sentiment pentru o ființă, nu aștepți neapărat să obții ceva de la ea.

Am iubit cu tot Universul meu de emoții, sentimente și trăiri.

Am vibrat o dată cu al meu suflet, cu a mea inimă, în clipa în care am simțit cum celălalt îmi transmite un dram din infinita sa iubire!

A iubi și a fi iubit, este cel mai real, minunat și profund sentiment pe-acest Pământ!

Am învățat, poate prea târziu, poate cu prea multă durere și tristețe în suflet, poate vărsând mult prea multe lacrimi amare, că, acel om care te iubește cu adevărat până uită chiar și de propria persoană, acel om care nu își poate imagina viitorul fără tine, în a sa viață, nu te va uita, nu te va răni, nu te va face să lăcrimezi de supărare nici-o-da-ta! Din nefericire, nu întotdeauna poveștile de dragoste, au un final dacă nu fericit, măcar frumos...

Ce mi-ar fi cerul, fără tine, singura stea ce răspândește lumină?

Ce mi-ar fi oceanul inimii, fără tine, gingaș delfin?

Ce mi-ar fi sufletul, fără tine, cântec divin?

Ce mi-ar fi ochii, fără tine, culoare caldă?

Ce mi-ar fi buzele, fără tine, sărut consolator?

Ce mi-ar fi viața, fără tine, veșnic și-ndrăgostit amor?

Ce-ar însemna ființa mea, fără graiul tău, alunecând ușor către spiritul meu adânc?

Ce mi-ar fi dragostea, fără tine, iubirea mea?

Ce mi-ar fi Universul, fără tine, unică planetă?

Ce mi-ar fi iarna, fără tine, soare al meu?

Ce mi-ar fi trupul, fără tine, vesmânt sfânt?

Ce mi-ar fi supărarea, fără tine, bucurie inocentă?

Ce-aș fi eu, fără tine, galaxie infinită de frumusețe sufletească?

Suflet de inchiriat

Îţi închiriez sufletul

Fără să îţi cer vreun ban.

Ţi-l dau în folosinţă

Cu câteva condiţii:

Să îl întreţii bine,

Să ştergi praful

Ce s-a instalat

În ale sale încăperi,

Să speli bine urmele paşilor

Grăbiţi şi murdari,

Nepăsători şi reci,

Care l-au cotropit

De-a lungul vremii,

Să dai la o parte perdelele

Ce nu lasă razele de soare

Să îl încălzească,

Să îl bucure,

Să aşezi la fiecare fereastră

Câte un buchet de flori proaspete

Şi să fii atent

Să le schimbi apa.

Să nu uiţi

Să dai cu var

Să înlocuieşti cenuşiul, cu albastrul cerului.

Aruncă la coş tot ce este degradat,

Tot ce s-a învechit

Şi tot ce-a pierit.

Pune-n ordine

Fiecare emoţie, sentiment, trăire

Şi să te-ngrijeşti

Să nu le rătăceşti.

Închide, te rog,

Geamul acela obraznic

Prin care intră frigul

Şi face ca uşile

Să se trântească

De pereţii spintecaţi.

Să laşi camerele

Care au uşile deschise,

Neatinse, uitate,

Iar pe cele ferecate

Lasă-le aşa, intacte!

Nu uita să îi citeşti ceva,

Ceva poezii de dragoste, de dor şi de speranţă,

Fiindcă îl fac să se simtă

În siguranţă şi luat în seamă.

Îngrijeşte-l cum poţi tu mai bine,

Mai atent şi mai sănătos!

Nu îl fă să plângă iarăşi,

Chircindu-se în propria-i durere,

Precum o rândunică rănită

Încercând a-şi salva puiul.

Iar când vei dori

Să pleci din el,

Din al meu suflet,

E de-ajuns să-mi trimiţi

Doar un singur gând

Care va pluti înspre fereastra

Ce va rămâne

Larg deschisă,

Si mereu crăpată!

Din clipa în care am început să comunicăm din nou prin e-mail am știut că acest lucru mă va echilibra și mă va face să îți aștept cu sufletul la gură mesajele.

Ceea ce îmi scrii, mă face să zâmbesc timid si să îmi doresc să te am din nou lângă mine, să ne iubim si să uităm tot ce ne-a tulburat.

Îmi dau seama că nu te-ai schimbat deloc. Cel puțin, nu în felul de a scrie.

Mesajele tale sunt scurte, la obiect, clare și cu substraturi, uneori.

Îmi place să ghicesc ceea ce ai vrut să spui, să insinuezi.

Ce-i drept, iți ia ceva timp până să îmi răspunzi la e-mail.

Și-atunci, mă pierd din nou.

Mă chinuie și mă amețesc întrebări de genul: oare de ce nu mai răspunde; oare ce face acum, este mai important decât mica noastră viață secretă; oare a uitat din nou, de mine?

Aș putea trăi astfel: scriindu-ți e-mail-uri, așteptând o replică din partea ta, visându-te în fata calculatorului cum apeși pe taste, mangaindu-le parcă, imaginându-te cum privești ecranul să vezi dacă nu cumva s-a strecurat din greșeală, vreo literă care dorește să fie luată în seamă și gândindu-mă la modul în care iți îndrepți privirea spre fereastră, așteptând să iți vină o nouă idee, un nou gând….

Aș putea trăi pitită într-un colț al lumii, nevăzută de absolut nimeni, prefăcându-mă în umbră și așteptând cuminte o vorbă, un gest, un semn de la tine. Pentru că îmi ești viața întreagă, aerul, apa, hrana sufletească, adierea răcoroasă, liniștea, pacea și echilibrul.

Mi-aș putea continua ultimii ani din viață, toată existența mea, gândindu-mă doar la tine, așteptându-te pe e-mail sau în universul meu.

Ai fost precum un călător

În a mea viață.

Astăzi veneai, stăteai cat stăteai,

Iar apoi plecai.

Mâine, poimâine

Te-ntorceai, mă priveai

Și-mi spuneai că mă iubeai,

Iar apoi plecai din nou

Și nu te mai întorceai.

Nu mai știam nimic de tine,

Actor de mâna a doua!

Prin ce paturi, oare, umblai?

Cu cine, unde, când te-ntalneai?

Și…iar reveneai.

Te-ntorceai mereu și mereu

Același:

Ochi morți,

Buze strivite și arse,

Mâini crăpate,

Corp îmbătrânit

Și suflet tâlhărit.

Mereu același,

Niciodată altfel!

Dacă ne-ntalnim întâmplător pe stradă,

Privește-mă,

Uită-te în ochii mei!

Privește-mă!

Nu clipi!

Mai știi oare ce culoare

Au ochii mei?

Dacă ne-ntalnim pe stradă,

Nu mă saluta!

Nu!

Te poți opri doar.

Dar nu spune nici un cuvânt!

Nu tulbura liniștea dintre noi!

Dacă ne-ntalnim pe stradă,

Schițează un zâmbet,

Fă-mi din ochi

Și mergi mai departe!

Dacă ne-ntalnim pe stradă,

Păstrează asta ca pe-o

Amintire.

Fiindcă amintirile nu dispar, nu mor….

Nu am nevoie de

Iubire.

Nu am nevoie de

Lună.

Și nici de stele.

Nu!

Nu vreau flori.

Nu vreau fluturi in stomac

Nu!

Nu am nevoie nici de

Melodia preferată

Și nici de filmul favorit.

Nu!

Nu am nevoie de

Soare,

Nici de căldura lui.

Nu am nevoie de

Vise.

Nu!

Nu am nevoie de

Zâmbete.

Și nici de priviri calde.

Nu!

Nu am nevoie de

Îmbrățișări târzii.

Nu am nevoie de săruturi reci.

Nu!

Am nevoie doar de TINE!

Da!

De-ai ști de câte ori te-am chemat în gând….

De prea multe ori te-am strigat,

Iar tot ce-am primit în schimb,

A fost o liniște grea, dureroasă.

De-ai ști de câte ori am închis ochii

Și mi te-am imaginat cum îmi zâmbeai….

De-ai ști de câte ori m-am întrebat

Dacă mă mai visezi,

Dacă mă mai iubești….

De-ai ști de câte ori pe zi

Iți rosteam numele,

Sperând să îmi răspunzi

„Sunt aici, lângă tine.”

De-ai ști câtă iubire

Ți-am purtat zi de zi….

Nici marea toată

N-ar putea-o cuprinde.

Dacă-ai ști în câte nopți nedormite

Priveam spre trecut,

Priveam amintirile cu noi doi,

Și tot ce visam

Era să te am înapoi.

M-ai luat atât de grijuliu
În ale tale brațe
Și m-ai aruncat spre stele.
O…..câte stele!

M-ai sărutat atât de ușor
Cu ale tale buze moi,
Că aproape nici nu am simțit.

M-ai mângâiat atât de firav,
Ca și când, la cea mai fină atingere,
M-aș fi evaporat.

Mi-ai șoptit atât de-ncet
Te iubesc,
Încât, pentru o clipă,
M-am desprins de realitate.

M-ai învelit cu al tău corp
De-atât de multe ori,
Că m-am și obișnuit
Cu a ta căldură.

Mi-ai fost alături mereu,
Încât nu mai pot trăi
Fără să te am
În a mea viață,
Și fără să te respir.

Mi-ai atins inima
Cu toată dragostea ta,
Iar acum,
Aceasta întreabă numai de tine.

M-ai ademenit către sufletul tău,
Și acum, nici că nu mai vreau
Să plec din el.

Mi-ai pictat pe întreg corpul
Toată iubirea ta,
Încât o simt și-acum
Cum arde.

Mi-ai cântat toată bucuria ta,
Mi-ai oferit toată viața ta,
Mi-ai promis infinitul
Iar acum, îmi spui că ești numai al meu.
Al meu ieri, azi, mâine,
Poimâine și pentru totdeauna.

Nu te-am vrut

Doar pentru un timp scurt.

Te-am vrut pentru totdeauna.

Nu am vrut să-ți sărut buzele

Atât de puțin.

Am vrut să ți le sărut

În orice clipă.

Nu am dorit îmbrățișări

De scurtă durată,

Ci le-am dorit pentru eternitate.

Aș fi vrut să-ți simt căldura trupului,

Pentru o viață,

Nu pentru câteva ore.

Octombrie, cu drag

                                                

Era toamnă când ne-am cunoscut pentru prima dată. Deși afară era un aer rece, combinat cu adieri de vânt ce prevesteau nopți pustii și singuratice, deși frunzele micuțe și viu colorate în nuanțe de maro, vișiniu, portocaliu, se îndreptau valsând spre pământul care parcă le promitea o aterizare plăcută, ușoară, fără turbulențe, deși cerul, acest acoperiș superb al lumii, era întunecat de norii gri, negri și pe alocuri albi, deși copacii erau, cu fiecare zi ce trecea, mai goi, mai uscați, mai îmbătrâniți, deși pasările călătoare, ne spuneau la revedere cu aripile, tu, o da, tu, erai din ce în ce mai sclipitor.

Frigul nu te putea schimba într-un bărbat mai serios, mai dur și poate mai tăcut.

Vorbeai  dulce, gesticulai atât de frumos, îmi zâmbeai uneori, pentru a nu mă face să cred că sunt singură, acolo, pe acea alee.

Ochii-ți se îndreptau spre fiecare rază de soare timidă parcă, fiindcă avea curajul să se ivească dintre norii încruntați.

Pupilele tale, precum două diamante negre, se dilatau de fiecare dată când pronunțai cuvintele iubire, dor, îmbrățișare și frumusețe.

Ce mult mi-aș fi dorit să te fi îmbrățișat atunci, în acele momente când numai parcă eu existam în fața ta.

Aș fi dat la o parte orice urmă de timiditate și te-aș fi sărutat. O da, te-aș fi sărutat acolo, pe acea alee tomnatică, în văzul tuturor.

Ți-aș fi luat mana și ți-aș fi potrivit-o intr-a mea, precum o piesă în suportul ei.

Atunci, în acele clipe când arătai precum un zeu al iubirii, un zeu al păcii și al frumuseții, aș fi oprit timpul, te-aș fi oprit pe tine pentru a te admira, așa cum pictorii admiră acele tablouri rare și inestimabile.

Te-aș fi imortalizat, ca într-o fotografie, pentru ați dezvălui iubirea pe care o port în inimă, pentru tine, pentru ființa ta magică.

De câte ori trebuie

Să-ți mai spun

Că regret enorm

Pentru tot ce ți-am făcut rău?

Spune !

De câte ori trebuie

Să-ți mai spun

Cat de pustie mă simt

Fără tine, aici, lângă mine?

Spune !

De câte ori trebuie

Să-ți mai arăt

Dorul pe care-l port

Cu mine, în mine, mereu?

Spune !

De câte ori trebuie

Să-ți mai demonstrez

Că stelele nu pot străluci

Fără de noi doi, amândoi?

Spune !

De câte ori trebuie

Să te mai conving

De faptul că numai tu

Mă poți ține-n viață,

Că numai prin tine respir,

Că numai prin tine, ochii mei

Reușesc să vadă

Frumusețea chipului tău,

Că numai prin faptul că exiști,

Lumea mea e un loc mai bun?

Spune !

De câte ori trebuie

Să-ți mai arăt

Că, atunci când te zăresc,

Inima-mi explodează,

Sufletu-mi se topește,

Iar eu simt că plutesc?

Spune !

Mi-ai spus că nu vei fi trist

Dacă mâine voi pleca.

Că nu te vei gândi prea mult

Și că vei merge mai departe

Ca și cand nu aș fi plecat.

Că anotimpurile vor fi cam la fel:

Primăvara, un nou început,

Vara, caniculară,

Toamna, ploioasă și rece,

Iar iarna, geroasă.

Că soarele va continua

Să încălzească orice om, orice ființă, orice plantă.

Că luna își va păstra

Aceeași luminozitate și formă.

Că tu vei dormi

Tot în al tău pat,

Tot pe a ta perna.

Că vei avea aceleași activități.

Că în fiecare zi de vineri,

Vei citi o carte,

Vei savura o cana de ceai

Și vei privi spre stele.

Că nu vei visa nimic.

Că vei lăsa la locul lor

Pozele cu noi doi,

De mână, plimbându-ne

Prin parc.

Că vei asculta păsările

În același mod.

Că vei devora filme

În zile ploioase.

Mi-ai mai spus că

Nu vei plânge.

Nici măcar o lacrimă

Nu vei vărsa.

Dar lasă-mă să te întreb:

Ce caută acea picătură

Pe al tău obraz?

Poate nu ți-am arătat
De prea multe ori
Cat de mult te-am iubit.
Poate că nu ți-am dovedit întotdeauna
Cat ai însemnat
Pentru mine.
Poate că ai crezut
Că ești doar un trecător
Prin a mea viață.
Poate te-am privit uneori
Prea rece, prea indiferentă.
Poate nu te-am privit
Când ți-ai fi dorit
Cel mai mult.
Poate te-ai simțit singur
În unele momente,
Poate ai fi vrut
Să fiu alături de tine
Întotdeauna.
Poate am părut nepăsătoare.
Poate plecam spre niciunde,
Dintr-odată, fără un cuvânt.
Poate nu ți-am spus
Că eram dependentă de tine.
Poate, când îți era frig,
Eu nu te-am învelit.
Uneori poate am rămas blocată
Între trecut și prezent,
Și tot ce-așteptam
Erai tu.
Poate nu ți-am zis
Că dorul de tine
Mă făcea să pierd
Orice contact cu realitatea.
Poate ți-am părut
Mai libertină.
Poate călătoream mai mult
Spre nori,
Decât spre inima ta.
Poate mergeam fără să te știu
Acolo, la brațul meu.
Poate te înnebuneam,
Poate te sufocam
Cu atât de multă dragoste.
Dar, să știi,
Nu au trecut secunde,
Anotimpuri,
Ani,
Bătăi de inimă,
Zvâcniri de suflet,
Fără să mă gândesc la tine
Și fără să te iubesc.

Tu, numai tu

Ai reușit să-mi faci inima

Să zâmbească, să tresalte din nou.

Doar tu

Mi-ai oferit mii de îmbrățișări

Pe care și-acum le simt.

Numai tu m-ai ridicat

Când aripile-mi erau frânte,

Iar eu mă prăbușeam.

Tu, numai tu

M-ai vindecat și mi-ai arătat

Că pot simți, trăi și iubi

Încă odată.

Doar tu ai reușit

Să faci dintr-o clipa,

Un moment,

Și dintr-un moment,

O viață-ntreaga!

Tu, numai tu

Cu iubirea ta

Mi-ai adunat sufletul

De pe străzile pustii

Ale corpului meu,

Și mi l-ai așezat

La locul lui.

Doar tu,

Cu al tău obraz

Mi-ai mângâiat chipul,

Mi-ai alintat porii

Cu a ta respirație,

Iar buzele mi le-ai topit

Doar cu o atingere.

Numai tu,

Prin faptul că exiști,

Exist și eu.

Puzzle-ul e complet!

Când spun ninge,

Mă gândesc la Crăciun.

Când spun Soare,

Mă gândesc la căldură, la vară.

Când spun ploaie,

Mă gândesc la toamnă.

Când spun inocent,

Mă gândesc la zâmbetul unui copilaș.

Când spun minune,

Mă gândesc la mama.

Când spun iubire,

Gândul îmi zboară la tine.

Când spun frumusețe,

Mă gândesc la ochii tăi.

Când spun fragilitate,

Mă gândesc la buzele tale.

Când spun divin,

Mă gândesc la dragostea noastră.

Când spun pace,

Mă gândesc la sufletul tău.

Când spun bunătate,

Mă gândesc la inima ta.

Când spun sinceritate,

Mă gândesc la tine.

Când spun DAR,

Mă gândesc la ceea ce ești tu pentru mine.

Când spun te iubesc,

Tot la tine mă gândesc.

Când spun că ești totul pentru mine,

Să știi, vorbesc serios.

Când spun că ești o mică minune,

Să știi, este un adevăr,

Adevărul meu.

Când spun că ești nemuritor,

Să știi, e o iluzie,

O iluzie ce mă face să trăiesc.

Ochii-ți zâmbesc,
Buzele-ți vorbesc,
Iar eu te iubesc!

Pământul pe care merg astăzi

Nu-mi mai oferă echilibru.

Soarele care înainte mă alinta

Cu ale sale raze calde,

Acum se preface că nu mă vede.

Norii pe care îi priveam

De-aici, de jos, de pe pământ,

Nu-și mai fac simțită prezența.

Ploaia, singura operă vie

Care-mi încânta urechile

Cu ale ei ritmuri de vioară,

Uneori speriată, alteori zglobie,

Acum a încetat.

Nu o mai aud.

Nu o mai privesc.

Nu o mai simt.

Nu o mai respir.

Acum este doar o operă moartă.

O operă ce a încetat prea devreme,

Prea brusc, prea dintr-o dată.

Vântul după care tânjeam

În lunile toride de vară,

Vântul care mă cuprindea

Cu ale sale aripi,

Acum s-a stins,

Iar din el s-a născut

O liniște funebră.

Valurile mării pe care adoram să plutesc,

Și care, îmi erau, precum

Mâinile unei mame

Ce își leagănă pruncul agitat,

S-au transformat

Într-o mare liniștită,

Într-o mare infinită

De dor, durere, dorințe.

Răsăritul, cel care era precum o transă pentru mine,

Acel răsărit roz, gălbui, portocaliu,

Pentru care renunțam la orice, oricine,

El, ce-a de-a opta minune a lumii,

Un element magic al naturii,

Atât de viu colorat, atât de măreț, atât de melancolic

În lunile de iarnă,

Acum, în prezent,

Pământul mi l-a înghițit,

Iar timpul mi l-a descompus.

Eu…tu…

Am devenit doi străini.

Doi necunoscuți care nici măcar

Nu se mai salută.

Doi indivizi care se privesc

Doar pentru a-și manifesta aversiunea

Ce le-ntunecă privirile.

Două ființe care nu-și mai vorbesc.

Două ființe mult prea indiferente

Cu privire la viețile lor.

Vieți care promiteau a fi frumoase,

Vieți care ar fi trebuit

Să devină una singură,

Vieți din care eu, tu

Am fi făcut parte,

Am fi fost unul lângă altul,

Suflet lângă suflet,

Inimă lângă inimă,

Îmbrățișați, uitându-ne unul la celălalt,

Zâmbindu-ne ca și când,

Am fi știut ce gândește fiecare,

Pentru totdeauna, pentru eternitate, pentru infinitate.

Eu…tu….

Din solid, am devenit gaz.

Din puternici, am devenit slabi.

Din curajoși, am devenit lași.

Din oameni, am devenit un nimic.

Din tine am făcut ce-am vrut,

Din mine ai făcut ce-ai dorit.