Aș aduna toți câinii abandonați care stau pe străzi și i-aș aduce acasă. Da, acasă. Deși nu ar încăpea cu toții. Și i-aș iubi. Mult de tot. Și nu i-aș mai lăsa.

Dacă Omul nu ar fi invadat habitatul animalelor, dacă Omul nu le-ar fi omorât pentru a-și face haine, poșete, pantofi etc., ar fi trăit și în ziua de astăzi specii de animale excepționale, formidabile. Ne-ar fi încântat privirea și ne-ar fi făcut sufletul să zâmbească.

Dar nu, Omul nu este făcut pentru a fi lângă viețuitoarele necuvântătoare. Și e păcat.

Omul este creat în mare parte, pentru a distruge, pentru a omora, pentru a înlătura definitiv orice este bun și folositor acolo unde pune piciorul!

Acolo unde calcă Omul, mai piere câte o formă de viață: zeci, sute de hectare de pădure, un cerb, o lebădă, un delfin, o floare de colț, un urs etc.

Are grijă Omul ca, acolo unde-și lasă amprenta, să nu mai poată fi refăcut nimeni și nimic.

Dar oare, cel care face toate acestea, poate fi numit OM?

Și porumbeii dansează, însă nu vom putea înțelege niciodată noi, oamenii, dansul lor și, din fericire, nici nu-l vom putea practica vreodată.

De-ar fi mereu iubirea o cale de salvare, o soluție, un antidot pentru orice rău din lume, de-ar fi ea răspunsul tuturor întrebărilor….

Cel mai frumos duet nu este acela dintre doi oameni, ci acela dintre un pian și o vioară.

"Fă doar ceea ce inima îți spune!" Prințesa Diana

Nu sunt sigură de
Foarte multe lucruri.
Mă-ndoiesc și am dubii,
Sunt precaută și nu risc.

Dar am certitudinea
Că ești singura mea virtute,
Iar eu sunt
Realmente a ta.

În lumea de dincolo, adică în Lumea Sufletelor, ne vom regăsi.

Deoarece, în Lumea Sufletelor, nimeni nu va fi singur, pustiu, nefericit. Fiecare ființă își va găsi sufletul pereche, pe care, nu și l-a aflat pe Pământ.

O, dar ce frumos cântă vrăbiuțele!

Aștept această clipă-a sosirii primăverii-toată iarna, pentru a le asculta din nou și din nou pe-aceaste mici creaturi ce-mi încântă auzul și mă fac să zâmbesc si să mă simt fericită.

Despre despărțiri

Cred că niciodată nu am reușit să ne luăm rămas-bun așa cum este normal, firesc și de bun-simț.

Au fost de-ajuns o privire tristă născută în ochii noștri și un „ai grijă de tine” adresat fiecăruia.

La vremea aceea, când ne-am despărțit, nici nu știam ce anume ar trebui să spun, în ultimul moment, când aveam să mai fim în acea formulă ( doi ), când totul s-a consumat și a trecut la timpul trecut, iar cortina a fost trasă și lumina din noi stinsă.

De facto, ce ar trebui doi oameni - care s-au iubit, care au trăit multe momente împreună, atât triste dar și fericite, care și-au șoptit vorbe dragi, care nu se mai saturau nicicând să se privească si să-și arate dragostea ce plutea între și în ei, care și-au făcut planuri și visau împreună, niciodată separat; doi oameni care împărtășeau aceleași gusturi și preferințe, care obișnuiau să mănânce din farfuria celuilalt, motivând „că era mai delicioasă” gustarea partenerului, deși, era același fel de mancare, oameni care iubeau aceeași melodie și pe care o ascultau în momentele intime, când erau numai ei doi; doi oameni care plângeau la scenele dureroase din filme și râdeau adesea la glumele mai mult sau mai puțin reușite spuse de ei, oameni care găteau, dormeau împreună și făceau lumea un loc mai bun, prin simplul fapt că existau și formau un cuplu-  să-și mai poată spună, după ce  decid că „e mai bine” ( oare pentru el, ea sau pentru amândoi?) ca fiecare să-și vadă de cursul pur și firesc al propriei vieți, deci să se despartă?

Oare „pa”, „la revedere”, „rămâi cu bine” sau „rămas-bun”, „ai grijă de tine”, „te las, acum”, „asta este”, „adio”, sunt prea seci, prea goale și nesemnificative pentru a fi spuse „în ultimul ceas al relației” dintre două persoane?

Poate că, de cele mai multe ori, oamenii, din pricina durerii sufletești pe care o trăiesc datorită despărțirii, aleg doar să se privească, fără să își mai adreseze nici măcar un cuvânt.

Și, poate că, o privire este de ajuns; cuvintele neputând exprima emoțiile și stările, la adevărata lor valoare și semnificație.

În încheiere, pot spune doar atât: decât să ne despărțim cu urlete, jigniri, scandal și multe alte chestiuni infecte și mizerabile, care nu ar trebui să existe, decât să folosim cuvinte murdare și abjecte, drept armă împotriva omului pe care l-am iubit și adorat, amintindu-ne exact „pe ultima sută de metri” ce nu a făcut  partenerul, sau ce a făcut prost/greșit, de ce nu se descălța la intrarea în casă, de ce nu spăla farfuriile la timp, de ce nu închidea tv-ul când adormeam, și lucruri pe care nu le suportam unul la celălalt, deși ne acomodasem cu ele, mai bine și mai frumos, mai omenește și mai delicat, ar fi să se termine acest capitol „Despărțirea”, cat mai civilizat, preferând doar o privire caldă și o îmbrățișare, poate, în numele a tot ce ne-a legat, lăsând la o parte, momentele triste.
Suntem parcă setați să observăm părțile urâte ale oamenilor, purtând ochelarii aceia prin care vedem doar defectele și "asperitățile" celor din jur, uitând că oamenii mai au și părți frumoase, nobile și umane.

Acum, de fiecare depinde ce alegere face.

Depinde de educația și demnitatea fiecăruia, de respectul și iubirea pe care și le-au purtat.