Şi vine-o vreme
Când nu te mai interesează
Cum e-afară-dacă plouă,
Dacă ninge, dacă suflă vântul,
Dacă e soare
Sau întuneric.
Şi vine-o vreme
Când nu îţi mai pasă
Cum te-mbraci,
Dacă ţi se potrivesc hainele,
Dacă ţi-ai asortat vestimentaţia.
Şi vine-o vreme
Când priveşti mai mult
Spre cer
Şi mai puţin spre nicăieri.
Şi vine-o vreme
Când nu mai dai
Nici doi bani
Pe opiniile celor din jur.
Şi vine-o vreme
Când începi s-asculţi
Mai mult de inima,
Mai puţin de creier.
Şi vine-o vreme
Când eşti mai atent
La omul căruia îi oferi
Toată viaţă ta,
Punându-te pe tine
Pe ultimul loc.
Şi vine-o vreme
Când nu te mai preocupă
Dacă eşti iubit
De toată lumea,
Ci, dacă eşti iubit,
De-o singură fiinţă.

Ce ușurare…

Te-am regăsit

Şi ești același…pentru mine.

Ce ușurare…

Te-am sărutat din nou

Şi m-am întors la viață.

Ce ușurare…

Te-am atins

Şi inima

Mi s-a trezit.

Ce ușurare…

Să te privesc

Şi să mă vad pe mine,

Cea adevărată. 

Sunt numai a lui,

Este numai al meu,

Şi, totuşi,

Parcă nu ne aparţinem….

Ce paradox!

Singurul loc,

În care mi-aş dori să mor,

Ar fi in brațele lui!

Mi-e somn,

mi-e din ce în ce

mai tare somn!

Sunt obosită,

epuizată….

şi tristă!

Foarte tristă!

Tristă din cauza mea,

din cauza florilor

care se usucă şi mor,

din cauza fluturilor

care trăiesc doar…o zi,

din cauza tălpilor

care strivesc iarba

şi bătătoresc pământul,

din cauza vrăbiuţelor

care nu vor să concerteze

seară de seară,

din cauza animalelor

care se sting,

din cauza că

nu pot atinge fericirea-chipul tău!

Sunt obosită!

Mult prea obosită-

de viaţă,

de mine,

de speranţe deşarte!

Aş vrea s-adorm

pentru totdeauna.

Să mă-ntind pe pat,

să-nchid ochii

şi s-adorm!

Sunt obosită!

O să-ţi spun

O poveste despre

Două suflete celeste.

El s-afla undeva foarte sus,

Aproape de stele,

Ea era undeva foarte jos,

Aproape de oameni.

Lui nu-i plăceau oamenii,

De aceea locuia retras, singur.

Ea, în schimb, adora

Poveştile spuse de aceştia.

Îi aprecia. Trăia cu ei. Lângă ei.

El se considera puternic,

Precum vântul,

Iar ea firavă,

Precum o pasăre.

El adormea ascultând

Simfonia Universului,

În timp ce ea

Citea, până adormea.

Înainte ca el să

Părăsească lumea,

Pământul, aerul

Şi înainte s-o părăsească

Pe ea,

Preferând exosfera,

Defineau împreună

Iubirea.

Ea îl iubea enorm

Şi i-o arăta,

Însă el era rebel

Şi nu-i păsa.

Ea suferea, tăcea şi o durea.

Sufletul. Inima. Existenţa. Toate o dureau.

Când se ţineau de mâna,

El era mai mult absent,

Şi ea simţea că prezenţa lui

Era undeva departe…şi nu lângă ea.

Când o săruta,

El avea o privire

Pe care n-o cunoştea,

Iar ea îşi închipuia

Că totul va-nceta.

Au urmat apoi

Îmbrăţişări, şoapte;

El se tot grăbea

Şi se-ndepărta de ea,

Iar în urma sa

Nu mai privea.

Ea nu-nţelegea,

Dar îl respecta şi-l aştepta.

De-atunci, el trăia

Doar în voia sa.

Ea îi lipsea,

Iar asta-l nenorocea.

O căuta cu ai săi ochi,

De-acolo, de la o

Distanţă enormă.

Şi o găsea mereu.

Ea îl simţea.

Comunicau telepatic-

Doar cu sufletele.

Îl voia lângă ea,

Pentru a-l mângâia

Şi săruta.

Trecut-au multe zile, luni,

Şi el tot nu apărea.

Ea se-ntrista

Fiindcă îl cam uita,

Dar tot îl aştepta.

Stai!

Nu pleca!

Nu incă!

Mai rămâi si astăzi!

Încotro se-ndreaptă

Norii de pe-al tău cer

Când tristețea iți dispare?

Spune-mi cu un zâmbet

Că nu vei mai pleca

Nicăieri, niciodată!

Ce mai fac buzele tale,

dragule?

Mai poartă ele oare rochii roşii

de mătase?

Se strâmbă la fel

când ceva nu le convine?

Sărută alte mâini,

alte buze,

poate?

Sau sunt cuminţi

şi-aşteaptă….

un sărut s-ofere?

Aş vrea să pot mângâia

Pentru o clipă

Ochii tăi căprui

Şi să îţi ating chipul,

Să îţi simt barba

Care nu-i nici aspră,

Nici deasă,

Ci perfectă.

O clipă-ntr-un Infinit….

Atât cer.

Şi dac-ar fi

Să cobor dintre nori,

Aş face-o doar pentru tine,

Doar pentru a fi cu tine.

Şi de-ar fi s-aleg

Oamenii sau stelele

Te-aş alege pe tine.

Şi dac-ar fi

Să renunţ la viitor

Aş face-o fericită ştiind

Că tot prezentul

E-al nostru.

Când tristeţea se transformă

Într-o stare permanentă,

Ce mai poţi face?

Când dragostea alege

Să te părăsească,

Când omul pe care-l iubeşti,

Îţi întoarce spatele,

Cum să reacţionezi?

Când îţi simţi sufletul

Apăsat de toată greutatea lumii,

Cum mai poţi fi fericit?

Când nu mai ai motive

Pentru care să te trezeşti,

Pentru care să lupţi

Cu fiecare celulă,

Cu fiecare strop de apă,

Cum să mai trăieşti?

De ce să o mai faci?

 O rază de soare

Aş vrea să te mângâie

Atunci când eu sunt

Departe de tine.

O lacrimă de pe obrazul cerului

Aş vrea să îţi sărute buzele

Atunci când eu

Nu o voi putea face.

O adiere de vânt

Mi-aş dori să te-mbratiseze

Atunci când eu

Nu voi mai fi….

La tine-n braţe

E-un loc nepământesc,

Iubite!

Acolo pot fi eu,

Mă pot simţi liberă,

Te pot iubi cum ştiu

Doar eu!

La tine-n braţe,

E-o linişte totală,

E-un echilibru perfect!

O, ce emoţie divină

Trăiesc atunci când

Te revăd, dragul meu!

O, ce bucurie imensă

Se-aşterne-n sufletul meu

Când mă cuprinzi

În braţe!

O, ce fericire nesfârşită

Mă-nvăluie

Când îmi spui

Că mă adori!

Despre moartea lăuntrică

    Am murit. Da, am murit. Nu e vorba despre moartea aceea „clasică”, despre care ştim cu toţii. Mă refer la moartea dinlăuntrul meu, o moarte interioară.Am murit încet-încet, puţin câte puţin, cu fiecare zi ce trecea cu mine, lângă mine, fără mine.

   Nici măcar nu am realizat când anume s-a-ntâmplat. Nici nu cred că a existat vreun semn, vreo presimţire.

In fine…..

   Am murit pentru că am văzut prea multă răutate în privirile, faptele, vorbele oamenilor.   Am fost martoră la ticăloşia aceea care se manifestă sub toate formele, şi am oftat, am oftat şi mi-am lăsat sufletul să plângă, să se descarce de toată tensiunea acumulată.

   Am simţit murdăria unor persoane care s-au născut pentru a fi slujitorii răului, şi care şi-au făcut un scop în viaţă din a duce mai departe voinţă acestuia. Un rău fără margini, perpetuat de-atât de mult timp, fără încetare.

 Asupra fizicului (ambalaj exterior) nu am resimţit vreo amprenta a nemerniciei, a nimicniciei, însă, ţin să precizez că sufletul (altarul omului, ambalaj interior) suferă, plânge şi îndură cel mai mult, cel mai tare.

   Trece-un an, trec cinci, şi nu bănuiesc măcar că forul meu interior, ar fi în pericol. Nu s-a auzit nici o alarmă, nici o sirenă, nici un clopoţel care să sune, să mă atenţioneze.

   Până-ntr-o zi. O oarecare zi. O zi luată la alegere (precum o haină pe care o alegi pentru a fi purtată astăzi sau mâine; la întâmplare). O zi când nu mai simt, nu mai percep realitatea zilnică, nu mai sunt implicată emoţional, direct la evenimentele continue, ci sunt doar un simplu spectator, ce asistă îndurerat de după o cortina, la scenariul jucat de ceilalţi. Da, mă simt mult mai în siguranţă după o cortină.

   Nu ştiu dacă se numeşte detaşare, deoarece atunci când alegi să te detaşezi, să te desprinzi de realitate, de cotidian, o faci în mod raţional, voit, însă atunci când se întâmplă să nu mai percepi realitatea şi nici să nu o mai trăieşti, nu depinde de tine, totul e involuntar.

   Aş numi această stare, comă profundă. O comă din care nu ştii când te trezeşti, dacă te mai trezeşti şi, mai ales, cum vei fi tu ca om, ca fiinţă umană, după ce revii la viaţă, sau, mai bine spus, după ce sufletul tău reînvie.

   Nu mori pentru că vrei, nu mori când şi cum vrei. Mori când nu mai poţi trăi în nepăsarea, în cruzimea, în noroiul iubite, venerate de turmă, de gloată.

   Oare sufletul are memorie? Şi, dacă are, ştie ce i se întâmplă, ce simte, ce trăieşte? Dacă într-adevăr are, mi-aş dori (poţi să îţi doreşti ceva când eşti mort pe dinăuntru?) să i se producă o amnezie totală, fiindcă nu vreau să-şi amintească pentru totdeauna, clipele ce i s-au dat să le trăiască.

Aforisme proprii

1. Fără dreptate, fără adevăr, fără respect, fără demnitate, se poate trăi. Şi se poate trăi chiar foarte bine.

  Dar, fără de iubire, nu, nu se poate trăi!

2. Crezul meu, după care mă ghidez în fiecare zi, este numele tău!

3. Te-am venerat, te-am alungat, te-am chemat înapoi, te-am rănit uneori, dar, mai presus de toate, te-am iubit intens, enorm, din inima!

4. Numele tău mă v-a bântui toată viaţa.

5. Numele tău îl văd peste tot: în ziare, în cărţi, pe afişe publicitare, la televizor, pe ecusoane etc. Dar nu-l aud rostit aproape deloc.

6.  Într-o lume coruptă, decăzută din punct de vedere moral, etic, într-o societate care se vrea corectă, justă, dreapta, dar nu este decât pe dos, anapoda, într-o lume unde invidia devine/a devenit o obişnuintă, o stare de normalitate, unde nu mai există respect, fidelitate, bunătate, numai dragostea dintre oameni, dintre noi toţi, ne mai poate salva de la producerea unui colaps uman, de la o degradare a rasei umane.

Toţi oamenii, indiferent de vârstă, sex, limba vorbită, naţionalitate, culoare, rasă, statut social, ar trebui să se iubească mai mult şi, poate, mai adevărat, mai intens, decât au făcut-o şi arătat-o până acum, până în prezent.

Aseara-i venit la mine.

Plângeai si suspinai,

Iar când te-am întrebat ce ai

Spuneai ca visul ce-l aveai

Prevestea ca fugeai si nu mai veneai.

Te mângâiam, te sărutam….

Suspinai, tresăreai,

Poate ca inca visai.

Te vegheam, te linișteam,

Transpirai si gemeai,

Mult nu mai aveai…

Si te-ai dus.

Ai plecat de tot,

Pentru totdeauna.

Așa cum ziua de ieri

Nu va mai reveni vreodată,

Nici tu nu vei mai fi.

Aș aduna toți câinii abandonați care stau pe străzi și i-aș aduce acasă. Da, acasă. Deși nu ar încăpea cu toții. Și i-aș iubi. Mult de tot. Și nu i-aș mai lăsa.

Dacă Omul nu ar fi invadat habitatul animalelor, dacă Omul nu le-ar fi omorât pentru a-și face haine, poșete, pantofi etc., ar fi trăit și în ziua de astăzi specii de animale excepționale, formidabile. Ne-ar fi încântat privirea și ne-ar fi făcut sufletul să zâmbească.

Dar nu, Omul nu este făcut pentru a fi lângă viețuitoarele necuvântătoare. Și e păcat.

Omul este creat în mare parte, pentru a distruge, pentru a omora, pentru a înlătura definitiv orice este bun și folositor acolo unde pune piciorul!

Acolo unde calcă Omul, mai piere câte o formă de viață: zeci, sute de hectare de pădure, un cerb, o lebădă, un delfin, o floare de colț, un urs etc.

Are grijă Omul ca, acolo unde-și lasă amprenta, să nu mai poată fi refăcut nimeni și nimic.

Dar oare, cel care face toate acestea, poate fi numit OM?

Și porumbeii dansează, însă nu vom putea înțelege niciodată noi, oamenii, dansul lor și, din fericire, nici nu-l vom putea practica vreodată.

De-ar fi mereu iubirea o cale de salvare, o soluție, un antidot pentru orice rău din lume, de-ar fi ea răspunsul tuturor întrebărilor….

Cel mai frumos duet nu este acela dintre doi oameni, ci acela dintre un pian și o vioară.

"Fă doar ceea ce inima îți spune!" Prințesa Diana

Nu sunt sigură de
Foarte multe lucruri.
Mă-ndoiesc și am dubii,
Sunt precaută și nu risc.

Dar am certitudinea
Că ești singura mea virtute,
Iar eu sunt
Realmente a ta.

În lumea de dincolo, adică în Lumea Sufletelor, ne vom regăsi.

Deoarece, în Lumea Sufletelor, nimeni nu va fi singur, pustiu, nefericit. Fiecare ființă își va găsi sufletul pereche, pe care, nu și l-a aflat pe Pământ.

O, dar ce frumos cântă vrăbiuțele!

Aștept această clipă-a sosirii primăverii-toată iarna, pentru a le asculta din nou și din nou pe-aceaste mici creaturi ce-mi încântă auzul și mă fac să zâmbesc si să mă simt fericită.

Despre despărțiri

Cred că niciodată nu am reușit să ne luăm rămas-bun așa cum este normal, firesc și de bun-simț.

Au fost de-ajuns o privire tristă născută în ochii noștri și un „ai grijă de tine” adresat fiecăruia.

La vremea aceea, când ne-am despărțit, nici nu știam ce anume ar trebui să spun, în ultimul moment, când aveam să mai fim în acea formulă ( doi ), când totul s-a consumat și a trecut la timpul trecut, iar cortina a fost trasă și lumina din noi stinsă.

De facto, ce ar trebui doi oameni - care s-au iubit, care au trăit multe momente împreună, atât triste dar și fericite, care și-au șoptit vorbe dragi, care nu se mai saturau nicicând să se privească si să-și arate dragostea ce plutea între și în ei, care și-au făcut planuri și visau împreună, niciodată separat; doi oameni care împărtășeau aceleași gusturi și preferințe, care obișnuiau să mănânce din farfuria celuilalt, motivând „că era mai delicioasă” gustarea partenerului, deși, era același fel de mancare, oameni care iubeau aceeași melodie și pe care o ascultau în momentele intime, când erau numai ei doi; doi oameni care plângeau la scenele dureroase din filme și râdeau adesea la glumele mai mult sau mai puțin reușite spuse de ei, oameni care găteau, dormeau împreună și făceau lumea un loc mai bun, prin simplul fapt că existau și formau un cuplu-  să-și mai poată spună, după ce  decid că „e mai bine” ( oare pentru el, ea sau pentru amândoi?) ca fiecare să-și vadă de cursul pur și firesc al propriei vieți, deci să se despartă?

Oare „pa”, „la revedere”, „rămâi cu bine” sau „rămas-bun”, „ai grijă de tine”, „te las, acum”, „asta este”, „adio”, sunt prea seci, prea goale și nesemnificative pentru a fi spuse „în ultimul ceas al relației” dintre două persoane?

Poate că, de cele mai multe ori, oamenii, din pricina durerii sufletești pe care o trăiesc datorită despărțirii, aleg doar să se privească, fără să își mai adreseze nici măcar un cuvânt.

Și, poate că, o privire este de ajuns; cuvintele neputând exprima emoțiile și stările, la adevărata lor valoare și semnificație.

În încheiere, pot spune doar atât: decât să ne despărțim cu urlete, jigniri, scandal și multe alte chestiuni infecte și mizerabile, care nu ar trebui să existe, decât să folosim cuvinte murdare și abjecte, drept armă împotriva omului pe care l-am iubit și adorat, amintindu-ne exact „pe ultima sută de metri” ce nu a făcut  partenerul, sau ce a făcut prost/greșit, de ce nu se descălța la intrarea în casă, de ce nu spăla farfuriile la timp, de ce nu închidea tv-ul când adormeam, și lucruri pe care nu le suportam unul la celălalt, deși ne acomodasem cu ele, mai bine și mai frumos, mai omenește și mai delicat, ar fi să se termine acest capitol „Despărțirea”, cat mai civilizat, preferând doar o privire caldă și o îmbrățișare, poate, în numele a tot ce ne-a legat, lăsând la o parte, momentele triste.
Suntem parcă setați să observăm părțile urâte ale oamenilor, purtând ochelarii aceia prin care vedem doar defectele și "asperitățile" celor din jur, uitând că oamenii mai au și părți frumoase, nobile și umane.

Acum, de fiecare depinde ce alegere face.

Depinde de educația și demnitatea fiecăruia, de respectul și iubirea pe care și le-au purtat.

"Stelele nu sunt pentru oameni."

Nu îmi voi încălca niciodată promisiunile făcute. Iar, daca o voi face, va fi momentul în care le voi fi pus în aplicare.

Atunci când bate vântul, polenul iubirii, se-mprăștie-n tot Universul.

Iubește-mă!

iubește-mă o dată.
ce tot mai aștepți?
ce evenimente ar trebui să mai aibă loc
pentru a mă iubi  încă o dată?
iubește-mă!

Distruge-mă, anulează-mă, nimicește-mă,
Fă ce vrei din mine
Dar vreau o garanție.
Garanția ca tu să rămâi la fel,
Intact, neschimbat, nevătămat, neștirbit.

De când sunt mică mă pregătesc pentru întâlnirea cu tine, dragul meu drag.

pan` la stele/ cu ce-ai vrea să ajungem?/ cu TGV-ul, bicicleta, mașina, avionul, iahtul, cu balonul cu aer cald, cu o rachetă, ori cu vreo navă spațială?/ NU/ mai bine mergem la braț, unul lângă celălalt/ ținându-ne de mână pentru totdeauna//

Nu pot zâmbi; mi-e frică să nu cumva să se-ndrăgostească și-altcineva(in afară de tine) de zâmbetul meu.

Tu ești…..blogul

 prezența ta e în tot blogul/ în postări, oră și dată/ titluri, poze și fundal//

Tu

Dacă mi-ai cere să te compar cu ceva din Univers, aș spune că ești precum o stea.

Da, o stea.

Nu poți străluci la fel pentru toți oamenii. Pentru unii, luminozitatea ta este prea puternică, prea orbitoare. Pentru alții, lumina caldă pe care o emani, reprezintă totul.

Unii, de abia așteaptă să te revadă, iar alții nici nu vor să te cunoască.

Pentru unii, care se plictisesc de tine, tu încetezi a mai străluci, a mai trăi pe cerul lor, pentru că, cine nu te dorește în viața sa, nu merită să te privească nici măcar de departe, de la distanță.

Alții, prin răutatea de care dau dovadă, te transformă , fără să iți ceară aprobarea, în întunericul spațial, te inundă cu personalitatea malefică a lor, dorind să te stingă, să nu mai fii Luceafăr, să te acopere cu zgomotul asurzitor pe care-l fac.

Tu nu exiști întâmplător, tu nu trăiești oricum!

Nu ai apărut în lume, doar așa, pentru că nu au avut părinții tăi ce face sau că, la un moment dat, te-ai plictisit de lumea cunoscută doar de tine și te-ai hotărât să apari aici, în lumea mea, în lumea noastră.

Ai un scop bine gândit, să știi. Cu siguranță, încă îl cauți, te gândești la el și iți pui întrebări de genul: De ce exist? Ce scop am eu pe-acest Pământ?

Cred că am intuit foarte bine care ți-e rolul în Univers.

Menirea ta, în sec. XXI, este de a lumina, de a îmbunătăți prin felul tău de a fi, viața, destinul, soarta celor care au voit a te descoperi.

Este foarte dificil să vrei să cunoști pe cineva, un om minunat, înzestrat cu tot ce i-a oferit Universul mai bun, un om mult prea sensibil în fata frumosului , prea plăcut la prima vedere, prea fericit parcă, prea împăcat cu el însuși. 

De ce este dificil? Fiindcă intervine egoismul, invidia, răul…

Iarăși, mă voi folosi, bineînțeles în scopuri nobile, de una dintre minunile naturii despre care am vorbit adineaori și, voi face din nou, o analogie care are legătură cu stelele.

Cine are curajul de a-și îndrepta, de a-și călăuzi privirea tandră sus, către bolta cerească pentru a le dezvălui ochilor frumusețea și puritatea unei stele, acela va fi în stare să-și înfrunte proprii demoni interiori, demoni ce sapă adânc în suflet, ce anihilează încă din fașă, orice încercare de a privi un om așa cum este el, fără a încercă să-l schimbe, să-l domine, să-l vadă precum o proprietate, să-l folosească în scopuri murdare, nedemne de o ființă umană.

Ei bine, ferice de acela care te iubește, te apreciază la adevărata ta valoare, te stimează, te îndrăgește, te roagă parcă din priviri să rămâi în viața sa, pentru totdeauna, chiar și după ce moartea, în cele din urmă, va pune stăpânire în totalitate, pe noi toți.

Acela, chiar dacă nu e bogat din punct de vedere financiar, material, va fi cel mai împlinit și fericit om. Deoarece te cunoaște pe tine. Te cunoaște, te descoperă cu drag, cu atenție și cu răbdare și nu se mai satură de tine, nicicând.

Rog, implor, toate energiile pozitive din lume, care au făcut tot posibilul și imposibilul, cine știe, pentru a ne cunoaște, să mă țină mult timp în viață, pentru a mă putea bucura de tine, de sufletul tău, de tot ce însemni tu, pentru mine.

Nu știu dacă am mulțumit vreodată, de când exist pe-acest Pământ, Universului, pentru toate lucrurile bune, minunate, speciale, pe care le-am trăit, cu care m-am mulțumit și pe care le păstrez intacte, neatinse, în sufletul meu; pentru toți oamenii aceia unici și frumoși sufletește, de la care am avut ce deprinde, oameni care m-au învățat să rad atunci când nu mai aveam nici un motiv, care mi-au oferit îmbrățișări calde, vorbe atent selectate pentru tratarea durerilor pricinuite de soartă și de unele persoane.

Cunosc ființe extrem de bogate sufletește, care nu fac altceva, decât să aducă bucurii și fericire celor din jurul lor. Le mulțumesc pentru că există.

Și, știu persoane care fac mult rău, îi detestă pe cei care se simt împliniți, se simt bine, în general.

Nimic nu e întâmplător. Nu cunoaștem inutil, în zadar, oameni, oameni adevărați, oameni falși, oameni buni, oameni mai puțin buni. De la fiecare seamăn avem de învățat câte ceva. De noi depinde ce anume. Și, tot de noi depinde pe cine dorim să ne influențeze, să ne înconjoare în viața de zi cu zi. Pentru că, în relațiile pe care obișnuim să le avem cu prietenii, colegii de la școală, serviciu, cu vecinii, rudele, superiorii etc, investim o mulțime de timp, sentimente, emoții. Toate acestea sunt prețioase atât pentru noi, cat și pentru cei cu care intrăm în contact. Nimănui nu-i place să ofere totul pe tava, iar în schimb, să nu primească nimic, sau să primească prea puțin ori emoții negative, fapte ce ne devastează interiorul.

De multe ori dăm vina pe alții pentru că ne simțim trădați, mințiți, înșelați, dar nu ne gândim măcar un minut la faptul că noi, noi înșine i-am ales pe acești oameni să ne facă să ne simțim așa. Din pricina alegerilor pe care suntem obișnuiți să le facem, mai devreme sau mai târziu, vom suporta anumite consecințe care ne vor îmbogăți sau ne vor sărăci sufletul și inima.

De multe ori, am vrut să mă desprind de lumea în care trăiesc, de tot răul pe care îl văd zilnic, sub diferite forme: persoane care alungă un cățel nevinovat, care se detestă din priviri, care înjură, care fac rău de câte ori au ocazia și să plec departeeee, undeva unde să nu cunosc pe nimeni, undeva unde să mă simt nouă, să am impresia că m-am născut nu acum 19 ani, ci acum o zi. Poate într-o casă mică-mică, într-o pădure cu vedere la un lac albastru, limpede, înconjurat de lebede albe.

Dar, am ajuns la concluzia următoare: nu pot trăi fără oameni. Adică, pot, dar nu cred că vreau. De la toți oamenii am ce învața. Lucruri bune, lucruri rele.

Și mă gândesc la tine...

Și mă gândesc la tine,

Mă gândesc la noi

Și nu mă satur.

Și trăiesc prin tine,

cu tine,

în inima ta,

în sufletul tău.

Și te sărut; ieri, azi, mâine…întotdeauna.

Și te mângâi

Ca și când ar fi ultima dată.

Și mai vreau. Te vreau.

Și te privesc; intens, cu pasiune, cu dragoste.

Văd dincolo de ochii tăi atât de sclipitori, atât de misterioși….

Văd iubire, deși nu recunoști.

Și te simt. În ființa mea,

În vene,

Respirație,

În toți porii…

Numai pe tine.

Și te visez;

Cu ochii deschiși sau închiși.

Cu tine lângă mine,

Sau cu tine departe.

Și simt că ne aparținem;

Frumos, în totalitate, amândoi.