Am murit. Da, am murit. Nu e vorba despre
moartea aceea „clasică”, despre care ştim cu toţii. Mă refer la moartea
dinlăuntrul meu, o moarte interioară.Am murit încet-încet, puţin câte puţin, cu
fiecare zi ce trecea cu mine, lângă mine, fără mine.
Nici măcar nu am realizat când anume
s-a-ntâmplat. Nici nu cred că a existat vreun semn, vreo presimţire.
In fine…..
Am murit pentru că am văzut prea multă
răutate în privirile, faptele, vorbele oamenilor. Am fost martoră la ticăloşia aceea care se
manifestă sub toate formele, şi am oftat, am oftat şi mi-am lăsat sufletul să
plângă, să se descarce de toată tensiunea acumulată.
Am simţit murdăria unor persoane care s-au
născut pentru a fi slujitorii răului, şi care şi-au făcut un scop în viaţă din
a duce mai departe voinţă acestuia. Un rău fără margini, perpetuat de-atât de
mult timp, fără încetare.
Asupra fizicului (ambalaj exterior) nu am
resimţit vreo amprenta a nemerniciei, a nimicniciei, însă, ţin să precizez că
sufletul (altarul omului, ambalaj interior) suferă, plânge şi îndură cel mai
mult, cel mai tare.
Trece-un an, trec cinci, şi nu bănuiesc
măcar că forul meu interior, ar fi în pericol. Nu s-a auzit nici o alarmă, nici
o sirenă, nici un clopoţel care să sune, să mă atenţioneze.
Până-ntr-o zi. O oarecare zi. O zi luată la
alegere (precum o haină pe care o alegi pentru a fi purtată astăzi sau mâine;
la întâmplare). O zi când nu mai simt, nu mai percep realitatea zilnică, nu mai
sunt implicată emoţional, direct la evenimentele continue, ci sunt doar un
simplu spectator, ce asistă îndurerat de după o cortina, la scenariul jucat de
ceilalţi. Da, mă simt mult mai în siguranţă după o cortină.
Nu ştiu dacă se numeşte detaşare, deoarece
atunci când alegi să te detaşezi, să te desprinzi de realitate, de cotidian, o
faci în mod raţional, voit, însă atunci când se întâmplă să nu mai percepi
realitatea şi nici să nu o mai trăieşti, nu depinde de tine, totul e
involuntar.
Aş numi această stare, comă profundă. O comă
din care nu ştii când te trezeşti, dacă te mai trezeşti şi, mai ales, cum vei
fi tu ca om, ca fiinţă umană, după ce revii la viaţă, sau, mai bine spus, după
ce sufletul tău reînvie.
Nu
mori pentru că vrei, nu mori când şi cum vrei. Mori când nu mai poţi trăi în
nepăsarea, în cruzimea, în noroiul iubite, venerate de turmă, de gloată.
Oare sufletul are memorie? Şi, dacă are,
ştie ce i se întâmplă, ce simte, ce trăieşte? Dacă într-adevăr are, mi-aş dori
(poţi să îţi doreşti ceva când eşti mort pe dinăuntru?) să i se producă o
amnezie totală, fiindcă nu vreau să-şi amintească pentru totdeauna, clipele ce
i s-au dat să le trăiască.
