O să-ţi spun

O poveste despre

Două suflete celeste.

El s-afla undeva foarte sus,

Aproape de stele,

Ea era undeva foarte jos,

Aproape de oameni.

Lui nu-i plăceau oamenii,

De aceea locuia retras, singur.

Ea, în schimb, adora

Poveştile spuse de aceştia.

Îi aprecia. Trăia cu ei. Lângă ei.

El se considera puternic,

Precum vântul,

Iar ea firavă,

Precum o pasăre.

El adormea ascultând

Simfonia Universului,

În timp ce ea

Citea, până adormea.

Înainte ca el să

Părăsească lumea,

Pământul, aerul

Şi înainte s-o părăsească

Pe ea,

Preferând exosfera,

Defineau împreună

Iubirea.

Ea îl iubea enorm

Şi i-o arăta,

Însă el era rebel

Şi nu-i păsa.

Ea suferea, tăcea şi o durea.

Sufletul. Inima. Existenţa. Toate o dureau.

Când se ţineau de mâna,

El era mai mult absent,

Şi ea simţea că prezenţa lui

Era undeva departe…şi nu lângă ea.

Când o săruta,

El avea o privire

Pe care n-o cunoştea,

Iar ea îşi închipuia

Că totul va-nceta.

Au urmat apoi

Îmbrăţişări, şoapte;

El se tot grăbea

Şi se-ndepărta de ea,

Iar în urma sa

Nu mai privea.

Ea nu-nţelegea,

Dar îl respecta şi-l aştepta.

De-atunci, el trăia

Doar în voia sa.

Ea îi lipsea,

Iar asta-l nenorocea.

O căuta cu ai săi ochi,

De-acolo, de la o

Distanţă enormă.

Şi o găsea mereu.

Ea îl simţea.

Comunicau telepatic-

Doar cu sufletele.

Îl voia lângă ea,

Pentru a-l mângâia

Şi săruta.

Trecut-au multe zile, luni,

Şi el tot nu apărea.

Ea se-ntrista

Fiindcă îl cam uita,

Dar tot îl aştepta.