La urma urmei, suntem ai nimănui. Până în ultima stație, numită MOARTEA, vom fi împreună cu unul, doi sau mai mulți oameni. Ne vom lua la revedere de la ei, fiindcă drumul nostru spre cele neștiute, nebănuite, spre o altă viață, cum spun unii oameni, îl vom parcurge în deplină singurătate.

O, dar ce prostii spun !

Vom avea un prieten. Probabil cel mai bun. Unul pe care, deși l-am rănit de-a lungul vieții, noi sau alții, unul de prețuit precum viață însăși, unul care a plâns odată cu noi și a fost izbit la pământ de sute de făpturi, în milioane de feluri.

Este….sufletul. Este cel pe care îl certăm adesea deoarece este prea naiv, prea bun cu cei ce nu îi merită bunătatea. Este cel ce ne poate fi ușor de luat și greu de înapoiat. Este o pană albă, fragilă, delicată și….deseori furată de furtuni nepăsătoare. Este o pană, pentru că pasarea suntem noi.

Sufletul pană se deosebește de celelalte, prin frumusețe, formă și rol.