Nu știu dacă am mulțumit vreodată, de când exist pe-acest Pământ, Universului, pentru toate lucrurile bune, minunate, speciale, pe care le-am trăit, cu care m-am mulțumit și pe care le păstrez intacte, neatinse, în sufletul meu; pentru toți oamenii aceia unici și frumoși sufletește, de la care am avut ce deprinde, oameni care m-au învățat să rad atunci când nu mai aveam nici un motiv, care mi-au oferit îmbrățișări calde, vorbe atent selectate pentru tratarea durerilor pricinuite de soartă și de unele persoane.

Cunosc ființe extrem de bogate sufletește, care nu fac altceva, decât să aducă bucurii și fericire celor din jurul lor. Le mulțumesc pentru că există.

Și, știu persoane care fac mult rău, îi detestă pe cei care se simt împliniți, se simt bine, în general.

Nimic nu e întâmplător. Nu cunoaștem inutil, în zadar, oameni, oameni adevărați, oameni falși, oameni buni, oameni mai puțin buni. De la fiecare seamăn avem de învățat câte ceva. De noi depinde ce anume. Și, tot de noi depinde pe cine dorim să ne influențeze, să ne înconjoare în viața de zi cu zi. Pentru că, în relațiile pe care obișnuim să le avem cu prietenii, colegii de la școală, serviciu, cu vecinii, rudele, superiorii etc, investim o mulțime de timp, sentimente, emoții. Toate acestea sunt prețioase atât pentru noi, cat și pentru cei cu care intrăm în contact. Nimănui nu-i place să ofere totul pe tava, iar în schimb, să nu primească nimic, sau să primească prea puțin ori emoții negative, fapte ce ne devastează interiorul.

De multe ori dăm vina pe alții pentru că ne simțim trădați, mințiți, înșelați, dar nu ne gândim măcar un minut la faptul că noi, noi înșine i-am ales pe acești oameni să ne facă să ne simțim așa. Din pricina alegerilor pe care suntem obișnuiți să le facem, mai devreme sau mai târziu, vom suporta anumite consecințe care ne vor îmbogăți sau ne vor sărăci sufletul și inima.

De multe ori, am vrut să mă desprind de lumea în care trăiesc, de tot răul pe care îl văd zilnic, sub diferite forme: persoane care alungă un cățel nevinovat, care se detestă din priviri, care înjură, care fac rău de câte ori au ocazia și să plec departeeee, undeva unde să nu cunosc pe nimeni, undeva unde să mă simt nouă, să am impresia că m-am născut nu acum 19 ani, ci acum o zi. Poate într-o casă mică-mică, într-o pădure cu vedere la un lac albastru, limpede, înconjurat de lebede albe.

Dar, am ajuns la concluzia următoare: nu pot trăi fără oameni. Adică, pot, dar nu cred că vreau. De la toți oamenii am ce învața. Lucruri bune, lucruri rele.