Despre moartea lăuntrică

    Am murit. Da, am murit. Nu e vorba despre moartea aceea „clasică”, despre care ştim cu toţii. Mă refer la moartea dinlăuntrul meu, o moarte interioară.Am murit încet-încet, puţin câte puţin, cu fiecare zi ce trecea cu mine, lângă mine, fără mine.

   Nici măcar nu am realizat când anume s-a-ntâmplat. Nici nu cred că a existat vreun semn, vreo presimţire.

In fine…..

   Am murit pentru că am văzut prea multă răutate în privirile, faptele, vorbele oamenilor.   Am fost martoră la ticăloşia aceea care se manifestă sub toate formele, şi am oftat, am oftat şi mi-am lăsat sufletul să plângă, să se descarce de toată tensiunea acumulată.

   Am simţit murdăria unor persoane care s-au născut pentru a fi slujitorii răului, şi care şi-au făcut un scop în viaţă din a duce mai departe voinţă acestuia. Un rău fără margini, perpetuat de-atât de mult timp, fără încetare.

 Asupra fizicului (ambalaj exterior) nu am resimţit vreo amprenta a nemerniciei, a nimicniciei, însă, ţin să precizez că sufletul (altarul omului, ambalaj interior) suferă, plânge şi îndură cel mai mult, cel mai tare.

   Trece-un an, trec cinci, şi nu bănuiesc măcar că forul meu interior, ar fi în pericol. Nu s-a auzit nici o alarmă, nici o sirenă, nici un clopoţel care să sune, să mă atenţioneze.

   Până-ntr-o zi. O oarecare zi. O zi luată la alegere (precum o haină pe care o alegi pentru a fi purtată astăzi sau mâine; la întâmplare). O zi când nu mai simt, nu mai percep realitatea zilnică, nu mai sunt implicată emoţional, direct la evenimentele continue, ci sunt doar un simplu spectator, ce asistă îndurerat de după o cortina, la scenariul jucat de ceilalţi. Da, mă simt mult mai în siguranţă după o cortină.

   Nu ştiu dacă se numeşte detaşare, deoarece atunci când alegi să te detaşezi, să te desprinzi de realitate, de cotidian, o faci în mod raţional, voit, însă atunci când se întâmplă să nu mai percepi realitatea şi nici să nu o mai trăieşti, nu depinde de tine, totul e involuntar.

   Aş numi această stare, comă profundă. O comă din care nu ştii când te trezeşti, dacă te mai trezeşti şi, mai ales, cum vei fi tu ca om, ca fiinţă umană, după ce revii la viaţă, sau, mai bine spus, după ce sufletul tău reînvie.

   Nu mori pentru că vrei, nu mori când şi cum vrei. Mori când nu mai poţi trăi în nepăsarea, în cruzimea, în noroiul iubite, venerate de turmă, de gloată.

   Oare sufletul are memorie? Şi, dacă are, ştie ce i se întâmplă, ce simte, ce trăieşte? Dacă într-adevăr are, mi-aş dori (poţi să îţi doreşti ceva când eşti mort pe dinăuntru?) să i se producă o amnezie totală, fiindcă nu vreau să-şi amintească pentru totdeauna, clipele ce i s-au dat să le trăiască.