Cred că cel mai oribil şi bolnăvicios loc de pe faţa pământului, este spitalul… Oameni vin. Oameni pleacă. Unii ajung aici pentru simple analize, alţii pentru cazuri mai grave. Toţi au un singur scop : aşteptarea. Aşteptarea rezultatelor, vizitelor, medicamentelor, şi, în cele din urmă, aşteptarea sănătăţii. Oamenii din spitalul unde am fost şi eu, bineînţeles pentru nişte banale analize, stăteau cuminţi pe scaune. Unii cuminţi, unii întrebatori, unii stresaţi, unii grăbiţi. Iar cei mai mulţi, întrebători, deoarece rezultatele analizelor erau pentru ei, o enigmă. Nu ştiau ce  răspunsuri vor primi. Negative sau pozitive ? Cele aşteptate sau cele mai puţin aşteptate? Oricum ar fi, spitalul, acest spaţiu al întâlnirii pentru un singur tel, al aşteptării, al răbdării, al nervilor întinşi la maximum, ne modifică o parte din forul nostru interior. Nu ne lasă indiferenţi. Începem bătălia promisiunilor: promit să am mai multă grijă de mine, promit să nu mai beau, să nu mai fumez, să nu mai consum grasimi, să nu îmi mai obosesc ochii la calculator/tv. Promisiuni, promisiuni, dar suntem siguri că le vom respecta? Avem oare siguranţa că nu e doar o minciună, o inventie, o bazaconie, şi că, de fapt, ajungem să ne promitem toate astea, doar pentru simpla bucurie de a ne simţi bine, de a ne gâdili orgoliul, de a ne transporta în universul viselor? Nu avem certitudinea a nimic. Mereu ne interogăm propria persoană: oare se va întampla aşa? oare va fi bine? oare voi fi în regula? oare voi mai reveni aici, în spital?...