Mă vei întreba de ce nu vreau să mă arat ţie aşa cum sunt, naturală, unică, sensibilă. Problema nu este că nu vreau să mă dezvălui, precum marea, fără nici o cortină, fără nici o pânză. Problema este că nu pot să o fac.

Te vei întreba de ce.

Îţi voi răspunde. Sincer. Fără ocolişuri. Fără nici o mască.

În trecut, am fost înjunghiată, înjunghiată cu cea mai dureroasă armă pe care o poate folosi o fiinţă umană (adică, indiferenţa, ura, nepăsarea), nu un OM, fiindcă, pentru a te numi OM, pentru a fi OM, se cere să treci de anumite etape, cum ar fi : maturizarea, învăţarea obiceiurilor oamenilor, respectul faţă de sine şi respectul pentru cei din jur.

Arma care a fost aruncată fără milă spre mine, arma care mi-a perforat sternul, arma pe care, deşi am văzut-o că se îndreaptă către mine, cu o viteză WARP, nu am putut sau poate că nu am dorit să o opresc, mi-a VIOLAT nu pielea, nu corpul, nu viaţa, ci SUFLETUL.

A intrat precum o sabie în insula mea secretă, protejată cu mii şi mii de coduri, de lacăte, a intrat pe plaja unde nu mă vedea nimeni aşa cum sunt.

Mi-a invadat universul pe care l-am construit în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, zeci de ani. Un univers clădit din nevoia de a evada, de a fugi,  dar nu ca o laşă, din realitatea atât de des infectată de mizeriile şi de microbii produşi de oameni, de aceşti oameni care îţi sug şi ultima rază de lumină, rază care m-ar putea ajuta să traiesc împreuna cu ceilalţi, fără să fiu mâncată, roasă ca pe un os, de răutatea lor.

Nici măcar nu am fost întrebată dacă îmi doresc să fiu măcelarită de cruzime, indiferenţă, nepăsare, răutate duse până la extreme.

Şi toate acestea, din simplul fapt că nu am îmbracat nici un fel de armură, folie, nimic-nimic. M-am arătat, m-am dezvăluit exteriorului, exact aşa cum o face bebeluşul care iese din mama care l-a purtat timp de 9 luni în pântece, adică gol. Mi-am destăinuit sensibilitatea, frumuseţea interioară, bunătatea, iubirea pentru tot, pentru toţi, pentru toate. Am fost precum o fereastră pe care sunt scrise cu marker-ul, însuşiri ale omului.

O fereastră clară, curată, nepătată, fără nici un strop de ploaie. Fără perdea.

Sau, dacă vrei, precum un tablou rar, pictat în milioane de culori.

Acum, însă nici vorbă să mai pot fi aşa. Fereastra e murdară, are trase perdelele, tabloului i s-au scurs culorile pictate într-un timp atât de lung….vai şi amar de munca pe care-am depus-o.

Nu mă mai pot revela aşa, cu una cu două.

Nu îmi mai permit luxul de a-mi dezveli sentimentele, emoţiile, de teamă ca sufletul să nu-mi fie violat din nou.

Îmi simt interiorul, făcut ţăndări. Mi-l simt precum un copac ars, vandalizat de nebunia oamenilor, ucis în mii de feluri.

Cum se simte sufletul meu acum, în prezent?

Se simte ca între sala de terapie intensivă şi morga.

Ruinat. Distrus la maximum. Tâlhărit.Violat. Ars. Cotropit cu sălbăticie, cu o nemaiîntâlnită perversitate.

Plânge, şi, cel mai trist este că, îl aud, îl simt, şi nu pot face absolut nimic, pentru a-l opri.

Chiar şi cand dorm îl aud. Iar atunci mă trezesc pentru a-l alina, pentru a-l mângâia.

Nu se opreşte din suspin, din plâns, din urlete.

Se vrea reparat, lipit la loc, refăcut, sau, de ce nu, născut din nou, pentru a doua oară.

Acum ceva timp, mi-a relatat că, mai bine ar fi fost să nu existe. Să nu sufere, să nu traiască mai mult mort, decât viu.

Ce aş fi putut eu atunci să îi răspund?

Nimic. Ai Ghicit. Tu ce i-ai fi răspuns???

Nimic, nici o vorbă nu l-ar fi putut atinge, mângâia, calma, îndulci. Cum poţi îndulci o felie de pâine mucegăită, cu muşte şi viermi pe ea?

Nu poţi. Nu vei putea niciodată.