Se spune că persoanele cu mâinile reci au inima caldă. Se pare că tu aveai atât mâinile, cat și inima un sloi de gheață, iar mie mi-a luat prea mult timp pentru a realiza acest lucru.

Te iubesc-ul tău era doar de formă, de umplutură. Niciodată nu mi-ai arătat că mă iubești. Nu ai dovedit nicicând că ai ține câtuși de puțin la mine.

Atingerea ta era glacială; mecanică, parcă.

Privirea ta nu avea pic de emoție, iar ochii tăi nu exprimau decât o oboseală, o oboseală de a trăi.

Atunci când te îndreptai spre mine, mai mult parcă te îndepărtai.

Cuvintele frumoase pe care mi le spuneai, nu au reușit să-mi pătrundă în…inimă. Nu le-am simțit emoția, intensitatea, frumusețea.

Te îndoiai de dragostea pe care ți-o purtam, de dragostea pe care nu mă mai saturam să ți-o arăt, să ți-o ofer.

Nu credeai nimic tu.

Ai jucat dur; întotdeauna aveai pregătită câte o replică, mai mult sau mai puțin reală, plauzibilă.

Credeai că noi doi suntem precum două piese pe o tabla de șah. Două piese cu roluri diferite și forme diverse.

Stau și mă întreb….Ce piesă erai?

Cumva Regele?