Pământul pe care merg astăzi

Nu-mi mai oferă echilibru.

Soarele care înainte mă alinta

Cu ale sale raze calde,

Acum se preface că nu mă vede.

Norii pe care îi priveam

De-aici, de jos, de pe pământ,

Nu-și mai fac simțită prezența.

Ploaia, singura operă vie

Care-mi încânta urechile

Cu ale ei ritmuri de vioară,

Uneori speriată, alteori zglobie,

Acum a încetat.

Nu o mai aud.

Nu o mai privesc.

Nu o mai simt.

Nu o mai respir.

Acum este doar o operă moartă.

O operă ce a încetat prea devreme,

Prea brusc, prea dintr-o dată.

Vântul după care tânjeam

În lunile toride de vară,

Vântul care mă cuprindea

Cu ale sale aripi,

Acum s-a stins,

Iar din el s-a născut

O liniște funebră.

Valurile mării pe care adoram să plutesc,

Și care, îmi erau, precum

Mâinile unei mame

Ce își leagănă pruncul agitat,

S-au transformat

Într-o mare liniștită,

Într-o mare infinită

De dor, durere, dorințe.

Răsăritul, cel care era precum o transă pentru mine,

Acel răsărit roz, gălbui, portocaliu,

Pentru care renunțam la orice, oricine,

El, ce-a de-a opta minune a lumii,

Un element magic al naturii,

Atât de viu colorat, atât de măreț, atât de melancolic

În lunile de iarnă,

Acum, în prezent,

Pământul mi l-a înghițit,

Iar timpul mi l-a descompus.