Era toamnă când ne-am
cunoscut pentru prima dată. Deși afară era un aer rece, combinat cu adieri de
vânt ce prevesteau nopți pustii și singuratice, deși frunzele micuțe și viu
colorate în nuanțe de maro, vișiniu, portocaliu, se îndreptau valsând spre
pământul care parcă le promitea o aterizare plăcută, ușoară, fără turbulențe,
deși cerul, acest acoperiș superb al lumii, era întunecat de norii gri, negri
și pe alocuri albi, deși copacii erau, cu fiecare zi ce trecea, mai goi, mai
uscați, mai îmbătrâniți, deși pasările călătoare, ne spuneau la revedere cu
aripile, tu, o da, tu, erai din ce în ce mai sclipitor.
Frigul nu te putea schimba
într-un bărbat mai serios, mai dur și poate mai tăcut.
Vorbeai dulce, gesticulai atât de frumos, îmi zâmbeai
uneori, pentru a nu mă face să cred că sunt singură, acolo, pe acea alee.
Ochii-ți se îndreptau spre
fiecare rază de soare timidă parcă, fiindcă avea curajul să se ivească dintre
norii încruntați.
Pupilele tale, precum două
diamante negre, se dilatau de fiecare dată când pronunțai cuvintele iubire,
dor, îmbrățișare și frumusețe.
Ce mult mi-aș fi dorit să
te fi îmbrățișat atunci, în acele momente când numai parcă eu existam în fața
ta.
Aș fi dat la o parte orice
urmă de timiditate și te-aș fi sărutat. O da, te-aș fi sărutat acolo, pe acea
alee tomnatică, în văzul tuturor.
Ți-aș fi luat mana și
ți-aș fi potrivit-o intr-a mea, precum o piesă în suportul ei.
Atunci, în acele clipe când
arătai precum un zeu al iubirii, un zeu al păcii și al frumuseții, aș fi oprit
timpul, te-aș fi oprit pe tine pentru a te admira, așa cum pictorii admiră
acele tablouri rare și inestimabile.
Te-aș fi imortalizat, ca
într-o fotografie, pentru ați dezvălui iubirea pe care o port în inimă, pentru
tine, pentru ființa ta magică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu