Din clipa în care am început să comunicăm din nou prin e-mail am știut că acest lucru mă va echilibra și mă va face să îți aștept cu sufletul la gură mesajele.

Ceea ce îmi scrii, mă face să zâmbesc timid si să îmi doresc să te am din nou lângă mine, să ne iubim si să uităm tot ce ne-a tulburat.

Îmi dau seama că nu te-ai schimbat deloc. Cel puțin, nu în felul de a scrie.

Mesajele tale sunt scurte, la obiect, clare și cu substraturi, uneori.

Îmi place să ghicesc ceea ce ai vrut să spui, să insinuezi.

Ce-i drept, iți ia ceva timp până să îmi răspunzi la e-mail.

Și-atunci, mă pierd din nou.

Mă chinuie și mă amețesc întrebări de genul: oare de ce nu mai răspunde; oare ce face acum, este mai important decât mica noastră viață secretă; oare a uitat din nou, de mine?

Aș putea trăi astfel: scriindu-ți e-mail-uri, așteptând o replică din partea ta, visându-te în fata calculatorului cum apeși pe taste, mangaindu-le parcă, imaginându-te cum privești ecranul să vezi dacă nu cumva s-a strecurat din greșeală, vreo literă care dorește să fie luată în seamă și gândindu-mă la modul în care iți îndrepți privirea spre fereastră, așteptând să iți vină o nouă idee, un nou gând….

Aș putea trăi pitită într-un colț al lumii, nevăzută de absolut nimeni, prefăcându-mă în umbră și așteptând cuminte o vorbă, un gest, un semn de la tine. Pentru că îmi ești viața întreagă, aerul, apa, hrana sufletească, adierea răcoroasă, liniștea, pacea și echilibrul.

Mi-aș putea continua ultimii ani din viață, toată existența mea, gândindu-mă doar la tine, așteptându-te pe e-mail sau în universul meu.